Year 2079

34. Pentru Totdeauna

Chiar imi pare rau de greseli, am scris intregul capitol pe telefon deci...

Citire placuta totusi (imi pare rau ca m-am lungit prea tare, din nou.)

_______________

Panica. Asta am simtit cand am realizat ca lumina aia stralucitoare erau chiar razele soarelui, cand am putut sa imi aud inima batand din nou si ca prinde viata, ca intunericul in care pluteam nu mai era langa mine, cand aerul din jurul meu nu mai era unul rece, ci unul cald care m-a facut sa ma simt inapoi vie. 

Panica mi-a adus bataile inimii mai tare decat m-as fi asteptat inapoi in pieptul meu. Am putut sa trag din nou aerul din jurul meu prin nas, gura, si m-am simtit bine sa o fac, sa poti sa simti din nou ceva ce pare ca nu ai m-ai simtit de, ceea ce pare, o vesnicie. Puteam sa simt inapoi. Nu puteam sa simt ceva anume, dar puteam sa simt. Sa simt ca eram din nou aici si ca nu pluteam intr-un aer rece, intunecat si atat de singura ca propria mea persoana era compania mea. O persoana trista cu care nu ai ce vorbi.

Dar am avut fericirea asa de mare sa imi deschid ochii, odata cu simturile mele, simtind si durerea pe care o asteptam. Dar prefer durerea asta decat durerea aceea care ma face aproape sa doresc... orice, ma facea sa imi doresc orice dar numai durerea aceea nu.

Odata cu toate astea, am inceput sa aud din nou cum trebuie iar primul lucru pe care l-am auzit a fost o voce care imi spunea numele; Kara.

Am facut efortul si mi-am deschis ochii din nou. Iar am vazut lumina aia si aproape ca zambeam ca nu mai era intunericul langa mine, ci razele calde, blande peste pielea mea ale soarelui care isi facea intrarea spre mine. Gura mea era uscata si pot sa spun ca primul lucru pe care l-am vazut nu a fost nimic decat ceata, ceata care aparea... disparea si aparea iar pana cand am ramas doar cu o singura imagina in fata mea si aia era tavanul. 

Brusc, am vazut cum imaginea cu tavanul a fost din nou in ceata, dar de data data asta era diferit. Puteam sa spun sigur ca dupa momente in care aveam aceasi imagina, mi-am dat seama ca deasupra ochilor mei se aflau lacrimi adevarate. Erau adevarate pentru ca le puteam simti cum imi curg in jos pe langa ochii mei, oprindu-se deasupra obrajilor.

Kara.

Din nou, mi-am auzit numele spus de cineva, era o voce pe care nu o recunsteam, dar sa fiu sincera ca pentru un moment, mi-am uitat si numele meu propriu.

Durere. Urmatorul pas de la panica era durerea. Puteam sa imi resimt din nou corpul dar nu era o senzatie placuta. Problema era ca toate durerea asta, mingea asta plina de durere a fost aruncata pe o anumita parte a corpului meu; bratul meu stang. Mi-am simtit bratul stand asa de nemiscat si totusi, plin de durere ca daca ar putea, ar tipa.

Daca eu puteam, as fi tipat. Tare incat sa ma auda cineva si sa ma scoata afara din ceea ce simtea.

"Kara." Din nou, mi-am auzit numele spus dar de data asta era diferit, puteam sa aud vocea mai bine, de parca ar fi fost langa mine. "Kara, ma auzi?"

Un geamat mi-a iesit pe gura, printre buzele mele pe care am inceput sa le simt asa de uscate, de parca nu ar fi intalnit apa in viata lor. Lacrimile se pun ca apa? Daca da, ei bine, nici asta nu au intalnit pentru ca aveam capul lipit de o perna, fata mea indreptata in sus si lacrimile puteau sa curga decat pe o parte si alta a fetei mele. Doamne, vreau putina apa.

"Kara," De data asta am putut sa simt ceva in urma numelui meu. Am simtit ceva peste bratul meu drept, ba nu, peste umarul meu drept. Era o mana, puteam sa imi dau seama, una blanda. "Ma auzi?"

Abia atunci am reusit sa imi simt cu adevarat gatul in functiune odata cu limba mea. "Da," Am lasat cuvantul asta sa pluteasa in aer si am fost surprinsa ca am putut sa vorbesc.