Year 2079

38. Infernul

Imi pare atat de rau ca am intarziat din nou cu un alt capitol, dar asta e destul de lung deci sper sa va tina pana cand sa postez din nou. Si, avand in vedere ca mai sunt doar cateva zile, nu cred ca am sa mai reusesc sa postez la ceva pana pe 30 August, deci de asta vreau sa zic acum ca pe data de 30 se face un an de cand mi-am facut eu contul asta de LiveNiceTimes. Mi se pare ridicol la cat de rapid a trecut timpul, dar nu am putut cere un an mai bun, mai ales ca voi mi l-ati facut si mai stralucit cu fiecare vot, comentariu, citire si fiecare parere sincera. Inseamna mai mult decat orice pentru mine si nu am idee daca ma pot exprima de data asta in cuvinte. Daca am ajuns undeva pe site-ul asta astazi atunci e din cauza voastra, e meritul vostru—asa ca va multumesc din toata inima.

Revenind la capitol, imi pare rau daca e exagerat de lung. Si probabil ca e iar un capitol care arata mai bine in minte mea, deci imi pare rau de acum daca nu am descris ceva cum trebuie. Mi se mai intampla. Si poate data viitoare am sa incerc sa gandesc mai putin si sa scriu mai mult haha. 

Citire placuta, va iubesc enorm. xx :)

___________________

"I will remember the kisses, our lips raw with love,

and how you gave me everything you had,

and how I offered you what was left of me."

– Charles Bukowski

___________________

Harry's POV.

Mi-am lasat picioarele sa se miste usor in fata si in spate, in fata si in spate, incercand sa pastrez ritmul odata cu ceasul ce scotea sunetele monotone pe care le ascultam de cateva ore deja. Mi-am pastrat miscarile lente odata cu privirea aruncata in gol. Am oftat cand am simtit alte lacrimi adunandu-se in coltul ochilor mei rosii si uscati, dar le-am dat drumul si lor, lasandu-le sa curga in jos pe obrajii mei. Mi-am miscat picioarele mai rapid in fata si in spate, talpile mele fara sa atinga solul in timp ce stateam asezat peste patul mic si inalt de spital.

Ma simteam ridicol cum nu imi gaseam puterea sa ma uit peste tot dar doar intr-o singura directie nu. Imi pastram privirea blocata oriunde inca de cand am intrat in camera asta. Mi-au luat 23 de minute sa ies din camera doctorului Kenneth; am stat 45 de minute pe hol si am lovit fiecare perete pe langa care treceam—ginandu-ma la asta, mi-am aplecat lent privirea spre mainile mele lovite si zgariate, pielea mea rosindu-se sau capatand un roz deschis. Am stat 15 minute in fata usii unde stiam ca ea se afla, minute intregi m-am uitat doar la o usa si incercam sa imi reamintesc ca trebuie sa respir. Si odata ce am incetat sa mai fiu un las pentru cateva momente, am intrat in camera si am stat aici 2 ore si 50 de minute intregi. Iar in tot timpul asta nu am aruncat o singura privire spre Kara.

Eram constient de faptul ca doarme—corpul ei mic acoperit de o patura alba si subtire care aproape ca semana perfect cu pielea ei—dar la fel de tare eram si constient ca o sa moara. Asa ca am refuzat sa ma uit la ea si am continuat sa ma uit drept in gol si sa astept, ascultand sunetul pe care ceasul il facea si lasandu-mi picioarele sa se balanseze usor in fata si in spate, in fata si in spate.

Nu imi mai simteam fata, si nu imi aduc aminte cand am mai plans atat de tare si de mult. Plang. Plang de parca as fi un fel de victima sau persoana fara caracter. De parca stiam ca in cateva momente nu am sa mai am un cap pe umeri sau ca cineva o sa imi smulga inima din piept. Pentru prima data plang ca un om ce are de gand sa piarda pe cineva. 

Si tot pentru prima data eram prea las sa fac o miscare sau prea slab sa imi ridic afurisita de privire, sa merg la ea, sa o trezesc si sa ii spun simplu ca o sa moara.