Fiica universului

Cap 1. Planeta oamenilor

  
    Va-ți imaginat vriodată că regele și regina universului chiar există ? Dacă da, ați avut dreptate. Eu sunt fiica lor ! Bun venit în lumea mea.

    Nu este foarte interesant pe aici. Locuiesc de când mă știu pe o navă imensă împreună cu părinții mei și servitorii noștri roboți. Este chiar foarte plictisitor sincer. Însă, azi totul se va schimba ! Tatăl meu mi-a dat o misiune extrem de importantă de care depinde existența planetei Terra, sau cum îi mai spunem noi, planeta oamenilor. Acele ființe ciudate, minuscule și cel puțin interesante pentru mine.

     Tata însă, nu este prea fericit în privința lor. Spune că distrug ceea ce Dumnezeu a creat. Nu. Tatăl meu nu este Dumnezeu. Dumnezeu este mult mai puternic decăt familia mea, dar ne-a încredințat nouă universul. Asta fiind o oportunitate pentru noi să-i putem demonstra că poate avea încredere în noi și că suntem în stare să-i îndeplinim toate poruncile.

    Cu această ocazie, oamenii fiind creația lui, tata vrea să vadă ce fel de ființe sunt defapt. Dacă sunt demni de bunătatea noastră și dacă merită să mai trăiască. Dacă nu, atunci acea planetă v-a fii invadată de demoni, iar planeta v-a arde. Teroarea, frica și haosul punând stăpânire pe ea și la sfârșit, să dispară. Vrem ca acest univers să fie... perfect până și la cel mai mic detaliu.

   Într-un bun secol, eu voi fii regina acestui univers. Adică, eu și logodnicul meu, Toblac. O ființă destul de simpatică, dar deloc ceea ce mă așteptam. Mă gândeam că dacă mama a avut parte de tata care este un rege cu adevărat frumos - fiind înalt, un păr lung și alb, pielea albă ca stelele, ochi roșii, corp masiv și puternic - aș putea avea și eu la fel. Neptunienii mi-ai făcut tot timpul cu ochiul. Atât de eleganți, amabili, frumoși, cu ochi parcă mai divini decât stelele, pielea fină și albă - din cauza lipsei a soarelui - și puterile incredibile. Cu totul că sunt reci tot timpul, asta nu este o problemă pentru ei. Ei se joacă cu frigul și chiața după bunul lor plac.

      Însă, cu toate astea, Toblac este mult mai puternic decât ei. Cu toate că la frumusețe Neptunienii câștigă sută la sută !

      Ca înfățișare, logodnicul meu este mult mai înalt decât mine. El având trei metri, iar eu unu șaptezeci și cinci. Are o coadă lungă și țepoasă, un craniu înfricoșător cu dinți mari și ascuțiți, o piele neagră, dură și solzoasă... Sincer ? Nu m-aș vedea dimineață trezindu-mă lângă el. Poate el are sentimente pentru mine, dar eu încă nu am aflat ce este iubirea. Nu când viața mea este controlată de către părinții mei. Îi iubesc, dar uneori, mi-aș dori să cunosc și alte persoane. Să am prietene și să nu fiu plictisită tot timpul.

Sper doar că pe Pământ să fie altfel.

    — Celest ? Se aude o voce groasă și în ecou.

Aș putea recunoaște oricând această voce ce mă zgârie pe creier. Toblac. Strâng tare din ochi și îmi frec brațele, fiindu-mi dintr-o dată frig. Probabil este din cauza lui. Deschid ochii și continui să privesc mica Planetă Albastră în liniște. După câteva momente, logotnicul meu se pune în spatele meu și își poziționează cele trei degete lungi și reci pe umerii mei dezgoliți. Începeam să urăsc faptul că am optat pentru o rochie ce îmi lasă prea multă piele la vedere.

— Iubito ? Vocea lui îmi răsună în timpane.

— Ce vrei, Toblac ? Îl întreb fără să-l privesc.

— Mă gândeam să facem o ultimă plimbare prin spațiu înainte să pleci. Ce spui ?

— Sunt obosită...

De fapt, nu sunt, dar minciuna mea m-ar putea scăpa de a o ieșire cu el. Chiar nu vreau să-mi petrec ultimele ore cu el. Vreau să fiu singură cu gândurile mele.

— Prea bine arunci

    Reflecția noastră ne reflectă în geamul imens al năvii, iar ceea ce văd mă întristează. O creatură ce iubește și speră că o să fie iubit, lângă cineva ce nu-i poate oferi ceea ce vrea. Nu înțeleg de ce nu și-a putut alege o femelă din aceeași rasă ca el. Toate sunt topite după el din cauza puterii pe care o deține și plus de asta, este mâna dreaptă a tatălui meu. De ce tocmai pe mine ? Rasa mea este cea mai apropriată de a oamenilor, iar el seamănă cu o reptilă. Nu am avut niciodată curajul să spun ceea ce simt și nici nu cred că o să am. O să fiu nefericită toată viața alături de el.

     — La ce te gândești ? Mă întreabă curios. Sper doar că nu la vriun Neptunian ! Continuă el încercând să fie amuzant.

       — Mă gândeam la ce o să descopăr pe Terra. Pare o planetă atât de frumoasă și plină de viață. Atât de diferită de celelalte... Ar fi păcat să fie distrusă.

        — Ai dreptate, însă pentru a ține universul perfect, trebuie să scăpăm de orice defec. Dacă pământenii sunt ființe ce distrug acea planetă, nu merită să trăiască.

      Răsuflu lung. Urăsc când știu că are dreptate. După încă câteva minute, mă întorc și mă îndepărtez de sticla imensă. Pantofii mei fiind singuri care sparg liniștea la contactul cu podeaua strălucitoare.

      — Unde te duci ? Mă întreabă el stând în spatele meu.

       — Este timpul. Tata trebuie să-mi spună tot ce trebuie să fac. Îi răspund fără să-l privesc și continuându-mi drumul.