Fiica universului

Cap 32. Prin ochii ei, puteam vedea universul

        Shawn :

  
      A trecut o lună de la înmormântarea lui Celest. Lumea se așteaptă să trec peste, dar lumea este proastă. Cum aș putea să fac asta ? Refuz să cred că a murit și țin să cred că este acolo undeva, așteptându-mă pe mine. Acolo unde niciun om nu a mai pășit, unde putem fii doar noi. Țin să cred că așteaptă cearta și pumnii în piept ce mi le datorează, spunându-mi că sunt un fraier, dar până la urmă, ne sărutăm și totul se sfârșește cu bine.

            — Un buchet mare de trandafiri albi să rog, îi cer vârzătoarei.

     Aceasta dă afirmativ din cap și se duce undeva în spate. După câteva momente în care am continuat să mă uit prin jur, doamna de aproximativ patruzeci de ani se întoarce cu un buchet imens de trandafiri albi.

           — Face șaizeci de dolari vă rog !

      Îmi scot portofelul din buzunar și îi plătesc. Iau florile și ies din florărie.

       Am impresia că toată lumea mă privește cu... milă. După ceea ce s-a întâmplat, toată lumea se comportă și mă privesc ciudat. Totuși, încerc să nu îi pun în seamă. .
     
         Intru în mașina mea și pun cu grijă buchetul pe bancheta din spate. Destinația ? Noua casă a lui Celest. Este atât de ciudat că nu mai stăm împreună și nu cred că o să pot să mă obișnuiesc vreodată. Este atât de încăpățânată ! Nu vrea să vină acasă.

       Țin strâns volanul în mâini și apăs pe accelerație. La radio se difuzează o melodie ce cred că are intenția de a mă ascoate din această ,, bulă " a mea ce este complet detașată de lumea reală, dar nu reușește. Plus de asta, este și în spaniolă, iar eu nu știu o iotă din această limbă.

      Însă, sunt sigur că Celest ar știi... este atât de deșteaptă...

       În douăzeci de minute, ajung la destinație. Cobor din mașină și iau florile cu mine, iar când mă aflu în fața porții cimitirului, simt un gol în stomac. Mereu simt acest gol când vin aici și încerc să-l ignor, dar nu pot.

       Pășesc cu neîncredere și inspir o doză mare de aer în plămâni. Când ajung la mormântul unde se află Celest, simt cum genunchii mei se transformă în jeleuri.

       Încerc să îmi împiedic lacrimile și să pun trandafirii lângă poza ei.

     
       — Ce face iubirea mea ? Întreb încercând să mimez un zâmbet.

        Nimic. Niciun răspuns. Aștept puțin cât să-mi dau seama că nu îmi va răspunde și oftez lung.

        — Pff... Celest ?! De ce de fiecare dată doar eu sunt cel care vorbește ? Nu ai mai scos un cuvânt de o lună !

     Sincer, nici nu mai știu de ce mă mai obosesc... apropriații îmi spun că îmi fac rău singur și poate așa și este, dar nu îmi pasă. Nu ei sunt cei ce și-au pierdut persoana iubită și nu ei plâng în fiecare noapte din cauza asta.

       Celest a fost și o să fie o parte din mine pe care nu o pot abandona.

      Prin ochii ei, puteam vedea universul și nu doar atât... puteam vedea pământul privit din ochii unui adult inocent. Puteam vedea iubirea...

      De asta nu am degând să o las baltă. O să o regăsesc. Fie pe lumea aceasta, fie pe cealalaltă.