Fiica universului

Cap 37.Nu am nevoie să fiu protejată, Mars

         

            Îmi place Neptun, dar dacă nu ar ninge atât de des aici, ar fii super !

       Poate vă întrebați, cum este posibil ca pe Neptun să crească fructe ?

       Simplu : peșteri. Există peșteri ce ascund o ,, nouă lume ", cu apă, pereți cu mii de diamante înfipte și acești minunați copaci ce ne dă fructe argintii. Dacă ar fii să le asemăn cu ceva de pe pământ, ar fii mango-ul, dar argintiu.

        Singurul defect este că sunt mulți scorpioni otrăvitori pe acolo. Si nu, nu sunt orice scorpioni. Pot fii invizibili și când nu te aștepți, BUM ! Te înțeapă și ai paralizat pentru totdeauna.

        Plus de asta, este și întuneric !  Nu-i așa că este... mirific ?!

        — Mars, cât mai e până ajungem ? Mă dor picioarele ! Mă plâng eu.

       Am impresia că am făcut înconjurul planetei ! Picioarele mele ar putea țipa de durere, îmi este frig, nu vad aproape nimic, iar Mars nu scoate niciun cuvânt. De ce oare am acceptat să vin cu el ?

        — Se rezolvă ! Exclamă el și se întoarce.

       Rămân surprinsă când mă ia în brațe, dar nu am degând să mă opun. Îmi simt în sfârșit picioarele !

        — Nu mai avem mult. Aproape că am ajuns, îmi spune el zâmbind.

        — Nu îmi vine să cred că voi faceți drumul ăsta de fiecare dată când are tata poftă de fructe ! Oftez eu obosită.

         — Suntem aici să îi slujim regelui, plus că, cu înfățișarea noastră, ajungem mai repede. Dacă veneam singur, eram pe navă deja.

        — A, deci eu te încetinesc ? Îmi pare rău, dar nu prea am avut de ales, știi ce zic ? Mă strâmb eu.

       — Nu am spus asta ! Râde el. Ești o companie plăcută, Prințesă.

        — O companie plăcută, dar care te încetinește, nu-i așa ? Îl privesc eu printre gene.

         — Poate, dar ce contează ? Petrecem timp împreună, iar mie îmi convine !

     Îmi dau ochii peste cap. Urăsc când nu îmi iese ceea ce vreau ! Să îl fac să se simtă pierdut, dar el parea a fii destul de sigur pe el.

       — Să spunem că ai câștigat, îi pun punându-mi capul pe pieptul său.  

      Îi aud inima cum bate, iar asta mă aruncă într-un fel de transă. Este... liniștitor. Aproape că aș putea ațipii în brațele sale, dar atât îmi mai trebuie pentru a avea premiul de cea mai grea povară.

      — Celest ? Crezi că... dacă aș arăta eu ca eu, adică, ca Toblac și nu ca Mars, ai fi acceptat să vii cu mine aici ? Mă întreabă el după câteva momente.

       — Da, dar nu mi-ar fii făcut plăcere. Aș fi făcut-o doar pentru că aș fii obligată de către părinții mei.

        — Admir sinceritatea, rostește el de parcă nu ar fi vorbit cu mine.

        Exact ! Sunt sinceră. Nu îmi place cealalaltă parte a lui și vreau să știe asta. Nu știu de ce, dar asta este ceea ce îmi doresc. Îmi place mai mult Mars decât Toblac. Atât am avut de spus.

         — Dar așa, fiind Mars, crezi că aș avea o șansă către iubirea ta ? Mă întreabă privindu-mă în ochi.

      Insistă pe subiectul ăsta, nu glumă !