Blackband

† Capitolul 8†

   
8. „ Ești slabă de înger. ”

    — Ba vei fi.

     Și iar rămân singură cu Erick. Încă nu pot uita cum a luat-o razna noaptea trecută.

    Niciodată nu voi uita.

    Îmi ridic privirea spre el, dar nu mă ridic de pe fotoliul pe care m-am așezat, în schimb, acesta se îndreaptă spre bucatarie, își ia un energizant și se rezemă de ușa bucatariei, cu fața spre mine.

     —  Dar am nevoie de un răspuns.

     —  Știi răspunsul deja.

     — Oamenii se mai răzgândesc.

     — Nu și eu, spun abia auzit, aproape în șoaptă. Răspunsul este da. Vreau să fiu în Blackband.

    Acesta încuviințează din cap și face pași leneși către scări, cu energizantul în mână.

     — Vino la cabană peste trei ore.

* * *

     Și mă uit în oglindă și mă întreb dacă sunt sănătoasă la cap, dar nu-mi pot răspunde. Căci nu știu răspunsul. În câteva minute trebuie să fiu acolo, dar eu nici nu am plecat.

     Și nu mă pot ascunde. Mă tem. Erick din Blackband chiar este de temut, însă, ce ar avea cu mine?

     Și mă văd, îndreaptându-mă spre cabana sa, cu o durere în piept și picioarele treurându-mi. Pe drum, îmi trec gânduri să mă răzgândesc și să fug cât mai am timp de Blackband, însă eu sunt Karina. Iar Karina nu numai că este curajoasă... dar îi și plac problemele.

     Ajung în cele din urmă și bat în ușa cabanei cu mici rețineri. Aud un mârâit dinuntru și intru. Îl găsesc pe Erick, fumând o țigară și ștergându-și pianul ce era plin de praf cu un strat surprinzător.

     — Ai întârziat, spune în timp ce curăța cu grijă clapele cu o mână, iar cu cealaltă ținea țigara, fără să arunce vreo privirea în dreptul meu.

     — Am avut niște tre-...

     — Ai avut rețineri.

     Rămân ușor uimită de cât de mult și..bine îi merge mintea acestui individ și mă bucur că este cu spatele la mine, încă ocupat cu pianul, pentru a nu-mi vedea privirea uimită.

       — De ce aș avea rețineri?

       —Păi sunt două variante. Prima, nu ești sigură că vrei să faci parte dintr-un clan de nebuni, iar a doua variantă: îți este frică.

       — De ce mi-ar fi frică? întreb ușor agitată.

       —  Deci e a doua variantă.

     Sunt din nou uimită cât de ușor se poate juca cu mintea mea și nu mai las garda jos nicio secundă. Mă așez pe marginea patului, scârțâind ușor la greutatea mea.

     — Păi, să mă gândesc, de ce ți-ar fi frică. Ori de cum vei avea viitorul în continuare, ori de mine.

     —  D-de ce mi-ar fi frică de ti-... Hei! mă revolt, iar el surâde, terminând de șters praful de pe pian și se așează rezemat de birou.

      — În fine, data viitoare nu mai întârzia. Te-am chemat aici să vorbim despre Blackband.

      —  Știu, răspund scurt si încerc să adopt o postură la fel de serioasă ca și a lui.