Blackband

† Capitolul 10 †

10. „ Ce mama naibi tocmai l-a apucat? ”

           Am pus bolul cu cartofii prăjiți într-un colț al camerei și m-am pus pe treabă.

         Exact, i-am făcut curat. Am adunat fiecare foaie, mototolită, ruptă sau întreagă într-un dosar, chitara am dus-o în camera mea, căci aveam alte planuri cu ea, am adunat cioburile de sticlă al oglinzii și i-am reașezat lucrurile pe birou. I-am făcut patul și am pus fiecare lucru la locul lui, bun sau stricat.

          Pentru că Erick suferă. Este ceva în inima lui ce nu-l lasă să trăiască în pace. Vreau să-l ajut, vreau să îi câștig încrederea cumva. Pentru că știu cum e să fii singur într-o baltă de suferință și mi-am jurat acum mulți ani că dacă pot ajuta într-un fel, să o fac.

        Îmi ia destul de mult să aranjez dezastrul cauzat de nebun, iar când îmi iau bolul cu cartofi și mă îndrept spre ușă, aceasta este deschisă și aproape mă lovește în nas.

        În fața mea se afișează Erick, însă un Erick obosit. Avea ochii roși și mirosea a alcool, avea cearcăne oribile de mari și buze uscate și crăpate.

       Mă aștept la un " ce cauți în camera mea" , însă pur și simplu mă dă laoparte și se trântește în pat. Am crezut că a adormit, de aceea închid ușa și pun bolul pe birou. Îl descalț de adidașii pe care îi purta și încerc să-l fac comod pe pat. Însă, la naiba! E atât de greu! Totuși reușesc să-l pun într-o poziție cât mai comodă și furișez o pernă sub capul lui.

        Acest băiat și când doarme este încruntat și elimină tensiune în jurul lui.

       Când îi întorc și corpul mai comod, observ ceva la tricoul său. Deși este negru, mi-am dat seama că este umed. După minute de chin, reușesc să-i scot tricoul și rămâne în pielea goală.

        Mă holbez puțin la abdomenul său, de fapt, la tot ce este descoperit căci era tot învăluit în tatuaje, de parcă avea un costum pe el. Însă când mă apropii, prin acele tatuaje văd ce nu trebuia să văd. Cicatrici. Cicatrici numeroase și oribile, și mai ales răni recente! Îmi trec degetele peste ele, dar se foiește deranjat sub atingerea mea și îmi retrag mâna imediat.

        Duc tricoul la baia sa și îl clătesc ușor, iar bănuiala mea se adeverește. Tricoul era umed din cauza sângelui.

      Mă reîntorc la el și să dea naiba de nu aș pleca, căci picioarele mi s-au înmuiat la văzul rănilor, dar inima nu mă lasă să-l las astfel.

     Are nevoie de ajutor. Chiar dacă nu va recunoaște vreodată.

     Îl învelesc ușor, după care mă duc până în camera mea, căutând apă oxigenată și burețeii cu care nu plec niciodată fără. Căci în copilaria mea mereu eu eram ranita, Erza sau mama.

       Mă reîntorc în camera sa și încerc să-i curăț rănile. Se foiește când îl ustură și mă rog din tot sufletul să nu se trezească.

        Termin în cele din urmă și-i las plasturi pe răni, chinuindu-mă mai bine de jumătate de oră să-i trag un tricou pe el. Deși toate astea nu-l prea mai lasă să doarmă, tresar atunci când deschide ochii și mă prinde brusc de mână când voiam să mă îndepărtez.

         — S-scuze... că am intrat așa în camera ta... Voi pleca imediat, nu-ți face gri–...

        Dar mă apucă de mână deoarece îi venise rău de la stomac. Îl ajut să meargă încet spre baie și varsă tot. Îi țin fruntea ridicată cu palma mea și când termină, îl șterg pe față cu un prospel ce-l umezesc și când pare sigur că nu va mai vomita, mă ghidează înapoi spre pat.