Blackband

† Capitolul 11 †

11. „ Nu am nevoie de pizza ta. "

       Mi-am căutat toată ziua un job și nu am găsit nimic la care să mă pricep sau să fie convenabil. Ori eu sunt prea mofturoasă, ori ei sunt prea pretențioși.

       De două zile tot ce fac e să îmi caut un job, apoi mă închid restul zilei în cameră și nu mai ies nici măcar la mese. Nu am mâncat de ceva vreme, dar dispoziția îmi taie orice poftă de mâncare.

      Încerc, dar nu pot uita. Nu-i pot uita privirea, vocea schimbată, ieșirile sale ca și cum ar înnebuni din orice rahat. Vreau să-l înțeleg, chiar vreau! Dar e greu, poate chiar imposibil. Pentru că el se enerveaza mult prea ușor dacă aș vrea să încerc să-l înțeleg, comunicând, vorbește peste mine și nu mă lasă să-mi susțin punctul de vedere.

      Așa că aș renunța. Oricum mi-a zis clar că nu-s în stare să fac parte din Blackband, pentru că oamenii sunt mai sinceri când sunt beți, așa se spune. Așa că încerc să-mi găsesc un job și să plec departe de aici. Departe de el, de Erza...de Blackband.

     Și încerc să-mi explic de ce am simțit nevoia să-l ajut. Sunt eu un om bun? Pentru că nu prea fac de obicei acte de caritate.

       Stau în cameră, izolată de restul membrilor de Blackband. Pentru că nu vreau să mai dau ochii cu Erick: nu știu dacă e din cauza fricii sau a supărării.

      Stau în pat și aproape ațipesc când aud două băgăi în ușă. Mormăi un intră și o văd pe Erza ca intră încet, cu pași mici:

      — Ești bine?

      —  Da,răspund scurt în timp ce sunt întinsă în pat cu patura până-n hât.

      — Nu ai mâncat nimic azi. Nu ti-e foame?

      — Nu, raspund prompt.

      — Ești sigură, Karina? mă întreabă, însă nu vine spre mine, ci stă lângă ușă.

      — Da. Sunt la dietă.

     Nu mai aud niciun răspuns de la ea așa că închid ochii, prefăcându-mă că vreau să dorm. Aud ușa, închizandu-se la fel de ușor și se lasă liniștea în jurul meu, cu mici excepții ce se aud de jos. Aproape ațipesc din nou, dar aud ușa scârțâind ușor și mă prefac că dorm în continuare doar ca să mă lase în pace. Însă nu aud ușa, deschizandu-se din nou, ceea ce mă face să mârâi nemulțumită:

       — Vreau să fiu singură. Nu mi-e foame, Erza!

     Se lasă liniștea o perioada după care aproape tresar ca și arsă din pat, ridicându-mă în sezut cu ochii cât cepele, când acea voce groasă răsună în camera mea:

      — Nu vei mânca nici această pizza delicioasă?

     Privirile ni se întâlnesc brusc și apoi mă uit spre brațele sale ce purtau o cutie de pizza. De unde știe că-s îndrăgostită de pizza? Nu spun nimic și încerc să-mi alung uimirea de pe chip și să-mi aduc aminte ce s-a intamplat ultima oară când am fost în aceeași cameră, singuri.

    Îmi îndrept spatele și adopt o postură de supărată și chiar nervoasă. Pentru că nu aș putea uita nici dacă mi-aș dori, ce s-a întâmplat atunci și ce fel s-a comportat cu mine.

     — Are și sos dulce. Așa cum îți place.

      Zâmbeste către mine de parcă nimic nu s-a intamplat și se apropie de patul meu, cu acea cutie de pizza care-mi face cu ochiul. Și aproape îmi aud stomacul care urlă spre mine să înfășc cutie aceea și s-o devorez. Pentru că nu am mai mâncat de ceva timo, iar pizza...ei bine, la pizza chiar nu pot rezista. Dar trebuie. Nu-l voi ierta, nu trebuie să-l iert, a fost un nesimțit.