Blackband

Capitolul 20

        Karina Scarlet nu poate fi învinsă. Nu când acasă o așteaptă Erick și restul bandei.

         Cezar mă privește în continuare speriat, iar eu ii fac semn spre celulele fetelor. Îi comunic să fie liniște totala în timp ce intru în biroul cu camerele de supravegheat și le setez greșit cu o zi în urmă, în timp ce am așteptat ca băiatul cu pricina să ia pauza de masă.

         Cezar îmi comunica unde e sala cu arme pentru Montana, așa ca rezolv ușa încuiată doar cu o agrafă, fiind sigura ca nu e nimeni in jurul meu și iau doar câteva spitale pe care mi le ascund la brâu și încălțări. Aplic metoda blocării ușii după ce ies din depozitul armelor, așa cum Erick m-a învățat să fac cu o singura agrafă și trec la următoarea etapa din plan. Verific unde sunt majoritatea persoanelor: deocamdată iau cina.

          Așadar, după calculele pe care le-am făcut în ultimele zile, cina ar trebui să dureze între 25-28 de minute, chiar 30 dacă mai stau la povesti. Însă avem doar 24 de minute la dispoziție. Avem o ieșire prin față, una prin spate. Prin față e mai accesibila, însă sunt prea mulți paznici, dar cea din spate nu are mașini. Asa ca valabila rămâne cea din față.

        Analizez clădirea în cap și îmi schițez ca la carte fiecare detaliu. Probleme pot apărea oricând, de aceea trebuie să am un plan B. Care e planul B? Să îi ciuruiesc pe toți.

         Cezar, Heidi și Amalia vin tiptil care mine cu fetele încremenite, cu excepția lui Heidi. Ea are încredere în mine. Sper doar să nu o dezamăgesc.

         Ajungem în viață la ieșirea din față și iau pistolul cu filtru și trag în ei pe rând. Întunericul îmi oferă un avantaj, așa că toți 4 ne facem mici lângă o mașină.

             — E rândul tău, Cezar. Trebuie să ne aduci cheile de la mașină. Am încredere în tine.

      Îi înmânez un pistol și îl ia xu mâna, tremurându-i. O privește pe Ami și aceasga îl încurajează cu un zâmbet.

      — Merg cu el, o aud oe Heidi. Nu știe să tragă cu arma, continua ea când sunt pregătită sa ii interzic. Nu putem risca, Karina.

       — În niciun caz! spun, iar Cezar se uita speriat la arma. Nu pot risca sa te pierd.

        Însă Heidi îl ia de mână pe Cezar și îl trage după ea, înainte sa o prind.

        Inima îmi sta parca în gât și frica începe sa ma controleze. Ami e la fel fe speriata. Ochii ii sunt mari și negri și parul îi e șaten și lung. E îmbrăcată într-o rochiță maronie și în picioare nu are nimic.

         — Cezar și Heidi vor fi bine?

       Vocea sa subțire ma ia prin surprindere, dar adevărul e ca de aceasta întrebare imi era teama.

      În umbră se văd Cezar și Heidi că vin și când vreau sa ma bucur in interiorul meu, în spatele lor era Andreas ce avea doua pistoale la capul fiecăruia. Inima îmi impietreste de frică și ochii mi se umplu de lacrimi.

         —  Andreas... Te rog... Nu le face niciun rău... E vina mea...

         — E totul în regula, Karina, promit ca rămân în viață. Te aștept cu forte noi! striga Heidi către mine și îmi arunca cheile.

     Andreas  începe sa tipe catre cei doi și către sediu, în timp ce Heidi și Cezar țipau la noi sa plecam, eu nu ma puteam mișca. Însă Amelia îmi ia cheile din mână și ma împinge în mașină, oprind motorul.

       — Ce faci? urlu la ea. Oprește mașina! Nu ii las aici!

       Însă lacrimile mele nu o conving sa oprească mașina și ne pierdem în întuneric. Mașinile celor de la Montana se pierd și ele în întuneric și ideea ca cei doi ar putea fi pedepsiți din cauza mea, îmi omoară sufletul.

        — Nu îi va omorî, spune Amelia sigura de ea. Pe Heidi o va folosi drept șantaj, iar pe Cezar îl vor închide în celula. Dar ne vom întoarce după ei... Spune - mi ca avem șanse împotriva lor și nu am făcut asta degeaba.

          Șanse? Ce șanse? Heidi era acolo. Nu puteam gândi.

***

       Ajunse în fata vilei Blackband după 9 ore de condus în care nici nu știam daca ne îndreptăm spre partea corecta, deshidratate și murdare, sunam la ușa vilei.

       Vanesa este cea care îmi răspunde și îi cad în brate, plângând. În același timp adorm... Vad negru în fata ochilor și leșin.

   *

— Karina... E totul bine... Trebuie să te hidratezi.

       Membrii Blackband sunt în jurul meu îngrijorați. Ochii mei se umplu din nou de lacrimi.

         Ryn este cea care îmi împinge tava cu mâncare, dar nu îmi e foame.

         — Heidi...

        — Ne-a povestit prietena ta. Vom rezolva și asta, spune Diablo și ridic privirea spre el dezamăgită.

         — Erick.. Erick știe...? întreb și toți afirma din cap. E supărat..? Dezamăgit..? Nervos?

          — E în camera de alături. Abia s-a refăcut însă are nevoie de odihna la pat cat mai multă. Te așteaptă.

       Trag aer în piept și ma ridic din pat. Mi a fost dor de ei și as vrea sa ii iau pe toți in brate, însă sunt prea trista si dezamăgita.

        — Ami...

        — Și ea este bine, spune tot Vanesa. Ne-a povestit ce s-a întâmplat, Karina. Nu ai greșit cu nimic. Toți am fi făcut la fel.

       Îi ofer un zâmbet fals și ma îndrept ușor amețita spre camera lui Erick. Bat la ușă și acesta îmi deschide.

        — Nu trebuia sa te ridici din...

       Ma ia în brate. Ma strânge. Nu îmi da drumul nici după un minut. Mă simt atât de protejata încât uit de toate. Aproape de toate.

         — Nici tu nu trebuia sa te ridici din pat, îmi spune si realizez cât de dor mi a fost de vocea sa.

       Ne întindem amândoi în patul său călduros și se așează o liniște sufocanta.

         — Heidi...

         — Heidi va fi bine, îmi taie cuvintele și o spune cu o siguranță în voce încât îmi da speranța.

        — Îmi pare rău...

        — Încetează, Karinut. Trebuie să ne revenim amândoi. Suntem cam pe moarte, râde el și chicotesc de asemenea. Nu le va face rău, îi avem la mână.

       — Ce spui acolo..?

       — Crezi că noi am stat degeaba în tot acest timp, blondo? Am pus presa pe ei. Și acum știți drumul spre sediul lor. Trebuie să le dam lovitura înainte să își mute sediul. Și ne-am întărit banda. Avem armata alături de noi.

       Fac ochii mari și gura mea se formează într-un " o".

        — Sunteți incredibili! spun și pentru prima oara dupa atâta timp, ne unim buzele într-un sărut.

        E prima oară când ne sărutam atât de sincer. Fără resentimente, fără prejudecăți, fără teama ca unul dintre noi va pleca nemulțumit. Simt pentru prima oară căldura din inima sa. Și ma satisface ideea e că e astfel doar în jurul meu, însă când ieșim pe ușă e același Erick al dracului de nesuferit.

     Și ce mai imi place astfel.