Capitolul 12

23.1K 685 333
                                    

Luke:

Luni. Din nou. Weekendul a trecut foarte repede. Aș vrea să mai dorm câteva ore, bucurându-mă de faptul că azi nu trebuie să merg la serviciu. Dar Amanda mă tot roagă să mă trezesc. Mormăi și mă întorc pe cealaltă parte a patului, în speranța că mă va lăsa în pace. Însă, nu îmi reușește. 

-Ce vrei, Amanda?

- Iubitule, azi ne ocupăm de nunta noastră. Hai, trebuie sa vedem pe cine invităm, unde facem nunta, invitatiile. Sunt atât de multe de făcut si totul trebuie să fie gata in mai puţin de 2 luni.

Îmi deschid ochii și o privesc. Zâmbește. Nu știu cum să reacționez la ideea de a ne căsătorii în două luni. Mi se pare că e mult prea devreme. Însă nu o pot dezamăgii și să îi spun asta.

- Ai decis până la urmă când va fi nunta?

- Nu chiar. Dar, dacă pregătirile merg cum trebuie, peste două luni e bine. 

O aprob, deși habar n-am despre ce vorbește. Pregătirile pot lua mai mult de două luni? Mă așteptam să dureze o săptămână cel mult. Dar presupun că Amanda vrea o nuntă perfectă. Și vreau să îi fac pe plac. 

- Cât e ceasul?

Amanda se uită pentru câteva secunde pe ecranul telefonului ei, apoi își ridică privirea spre mine.

- Opt fix.

Izabella trebuia să fie la școala acum. Pun pariu că încă doarme. Niciodată nu se trezește la alermele de pe telefon. Mă ridic repede din pat, îmbrăcând o pereche de pantaloni la nimereală. Plec spre camera ei. Cum am spus, încă doarme.

E pe jumătate dezvelită, iar părul îi stă în toate părțile. Pijamalele ei cu pisici i s-au ridicat de pe abdomenul său. Îi aranjezez hainele mai bine. E atât de liniștită când doarme. În ultimele zile doar ne-am certat. Într-un fel știam că perioada asta va fi așa. A fost un copil foarte cuminte. De aceea nici acum, în adolescență, nu îmi face probleme. Micile ei izbucniri sunt doar puțin enervante. 

Îi privesc fața, iar ochii mi se opresc pe buzele ei. Care sunt șansele ca Izabella să nu știe cu adevărat ce înseamnă un sărut? Nu am vorbit niciodată cu ea asemenea intimități. M-am gândit că știe destule de la părinții săi. Dar avea doar unsprezece ani. Ce poate un copil să înțeleagă?

Totuși, eu știu foarte bine ce înseamnă un sărut. Ar fi trebuit să îi explic de ce nu e bine să o facem. Am fost prea șocat ca să îmi găsesc cuvintele. Și eram și curios. Într-un fel bizar, m-am întrebat cum m-aș simți dacă aș săruta-o. Niciodată nu mi-au trecut seamenea gânduri. Niciodată până acum două zile. Și a fost atât de plăcut să am buzele sale peste ale mele. Nici nu știa ce să facă, dar îmi luase mințile. Apoi am început să o evit. Mă simt murdar pentru ceea ce am făcut. Are șaisprezece ani. E fiica mea. 

Îmi iau privirea de pe ea. Nimeni nu m-a făcut să simt asemenea lucruri. Nu la intensitatea aceea. Trebuie să mă controlez naibii! Izabella e fata pe care am crescut-o. Am hrănit-o cu mâna mea. Am învățat-o să meargă. Am dus-o în locuri de joacă. Am avut grijă de ea ca de copilul meu. Nu pot strica legătura pe care o avem.

- Izabella, trezirea! 

O zgâlțâi puțin. E deja cu o oră înterziere. Însă, a zis că vrea să meargă la liceu. Toată drama cu băiatul ăla nesuferit nu a descurajat-o. Sunt mândru de ea că ține piept acestor momente. Să văd cum devine mai puternică e cea mai mare realizare a mea. Doar pentru asta nu am scos-o de la școală. Îmi e teamă pentru ce i se poate întâmpla acolo. Băiețașul ăla ar face bine să nu se mai atingă de ea. Probabil chiar m-am culcat cu mă-sa. Femeile mai în vârstă decât mine nu mă intimează. Dar nu aveam de unde să știu dacă una dintre ele are un fiu idiot. Îl știu, totuși, pe tatăl său. Am fost colegi la facultate. E proaspăt căsătorit după un divorț urât. E foarte drastic cu fiul său, iar lui Josh îi e frică de el. 

AdoptatăUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum