Adoptată

Capitolul 47

A trecut o săptămână de când eu și Luke suntem oficial împreună. Timpul a trecut repede. Nimeni în afară de Marco, Matilda și Derek nu știe de relația noastră. Am decis să o păstrăm secretă până împlinesc optsprezece ani. Acum câteva zile a plecat și familia acestuia. Părinții lui au fost foarte dezamăgiți de alegerea lui Luke. Au arătat asta de câte ori aveau ocazia. Dar nimeni nu le acorda importanță. În schimb, Matilda, și-a petrecut tot timpul râzând de el. Pentru că lui i se părea atât de greșită relația dintre ea și iubitul ei, iar acum a ajuns să aibă una cu o fată de șaisprezece ani. 

Abia acum două zile a venit Amanda să-și ia lucrurile. Nu a zăbovit prea mult pentru că deja i le împachetasem. Mi-a aruncat numai priviri urâte, pline de venin, de câte ori mă privea. M-a deranjat puțin faptul că a vrut să vorbească cu Luke în privat. Însă, după expresia pe care a avut-o când discuția lor s-a terminat, mi-am dat seama că nu a ieșit cum a vrut. Părea rănită. La început m-a cuprins un sentiment de tristețe. Dar dacă nu era ea, eram eu. Eu eram cea rănită. 

Ușa dormitorului se deschide, iar zgomotul produs mă scoate total din gânduri. Luke își plimbă privirea prin cameră până mă zărește. Îmi las cartea să cadă din mâinile mele și mă ridic de pe parchetul solid. 

- Ce citești acolo? Mă întreabă în timp ce apucă cartea de pe jos.

- Nu știu. Am găsit-o prin casă și am vrut să-mi ocup timpul cu ceva.

 Am citit doar trei pagini din ea și nu am înțeles nimic, fiind prea preocupată să mă gândesc la viața mea acum.

- În regulă. Am venit să te chem la masă. 

Stomacul mi se întoarce pe dos când mă gândesc la mâncare. Nu pot mânca nimic.

- Nu îmi e foame. 

- Nu vreau să par cicălitor, dar trebuie să mănânci pentru binele tău. 

- Știu, dar nu pot să mănânc. Mă vait eu.

- Bine.

Pleacă din cameră. Cu siguranță nu îi convine. Dar nici mie nu îmi convine să mă îndoape cu mâncare. Chiar dacă corpul meu are nevoie de kilograme în plus. Oftez și ies din cameră în căutarea lui Luke. Când cobor scările, îl zăresc pe canapea. Mă așez lângă el, dar acesta nu îmi dă importanță. 

- Ești supărat?

- Nu. 

Spune sec în timp ce trimite un mesaj. Am impulsul de a-l întreba cu cine vorbește, dar mă abțin. Sigur e cineva de la serviciu. Îi iau telefonul din față și îl arunc pe cealaltă parte a canapelei. Mă urc în poala lui, înconjurându-l cu picioarele. Vreau să îl sărut, dar se ferește înainte ca eu să îi pot atinge buzele. Mă încrunt.

- Nu primești nimic până nu mănânci. Îmi spune, iar eu îmi dau ochii peste cap.

- Nu ești serios.

Mâinile sale se pun pe ele talia mea și mă trage pe cealaltă parte a canapelei. Mă bosumflu, ofticată. Îl privesc cum își ia indiferent telefonul. Nu poate să mă refuze doar pentru că nu mănânc. 

- Bine. Și eu pot să te ignor pe tine. 

Îmi încrucișez mâinile, îmbufnată. Nu pare afectat de cuvintele mele. Nici nu pare că m-a auzit. E prea preocupat să tasteze pe telefon. Îmi las capul pe spatele canapelei și, cu coada ochiului, mă uit la ecranul telefonului. 

- Cu cine vorbești? Nu mă pot abține să nu întreb.

- Parcă mă ignorai.

- Nu pot să te ignor. Vorbește cu mine.