Adoptată

Capitolul 16

Izabella

Suntem bine. Luke are dreptate. Să ne sărutăm nu e bine. E normal să oprim asta. Săruturile sunt pentru cupluri. Noi nu putem fi un cuplu. Avem nevoie de limite. Totul între noi va fi la fel ca înainte. E în regulă.

Și, totuși, de ce nu mă simt bine? Dacă toată situația e sub control, de ce mă doare? De ce stau de ore bune cu fața la tavan în timp ce plâng? Doar ne-am sărutat de câteva ori. Lumea face asta tot timpul. De ce m-am atașat atât de mult de atingerea delicată la buzelor lui? Trebuie să dau drumul acestor amintiri. Să mă prefac că nu s-au întâmplat.

Dar nu vreau să uit. Atingerile, sărurile, micile joculețe au fost cele mai intense momente pe care le-am trăit. Nu le-aș schimba pentru nimic în lume. Au fost speciale pentru mine. Unice. A fost pentru prima dată când am permis cuiva să mă atingă. Primul meu sărut a fost cu el.

Poate pentru Luke nu a însemnat atât de mult. El și-a petrecut nopțile cu femei adevărate. Cu mai multă experiență decât mine și mult mai frumoase. Dar m-a sărutat de atâtea ori! De ce m-a făcut să mă simt atât de bine doar pentru a mă rănii acum atât de tare? Din milă? I-a fost milă de mine și de aceea m-a sărutat?

Îmi doresc să îmi spună ce e în capul lui. Să îmi spună de ce m-a atins atât de intim dacă nu avea intenții adevărate. Nu se poate să nu fii simțit nimic când eram atât de aproape unul de altul. Nu se poate ca inima să îi fii bătut normal, ca niciun fior plăcut să nu-l străbată, ca stomacul să nu îl gâdile. Nu vreau să cred că nu i-am stârnit niciun sentiment.

Un bâzâit mă face să tresar. E alarma mea. Apuc telefonul și apăs pe butonul de închidere. E deja șapte. Mă ridic în șezut. Oboseala se face simțită imediat printr-o durere de cap insuportabilă. Ochii mă obligă să îi țin închiși.

Mă ridic brusc în picioare și aproape îmi pierd echilibrul. Icnesc din cauza amețelii ce m-a apucat. Mă pun mai bine pe picioare și ignor durerea de cap. Mă duc spre ferestre și trag draperiile. Lumina aproape mă orbește, însă mă mai trezește. Deschid o fereastră și las aerul de toamnă să mă răcorească.

- Iza, trezeș-

Mă întorc cu fața spre ușă. Luke se uită la mine fără să își mai continue propoziția.

- Văd că te-ai trezit și fără ajutorul meu.

Plec de lângă fereastră. Nu am dispoziția necesară nici pentru a vorbi. Dar nu vreau să lipsesc de la școală. Îmi place să ies în acești pereți monotoni. Mai ales că avem invitați mai nou. Nu vreau să dau ochii cu ei pe parcursului șederii lor aici.

- Nu pari în regulă, iubito. Te simți rău?

Luke își pune o palmă pe fruntea mea pentru a-mi verifica temperatura. Are degetele calde și, oricât de mult mă opun, senzațiile îmi furnică pielea.

- Poate ar trebui să rămâi azi acasă.

- Nu! Mă simt bine.

Îi iau mâna de pe fruntea mea. Vreau să trec pe lângă el, însă nu se dă din fața ușii. Îmi ridic privirea și îl văd încruntat.

- De ce ai ochii roșii?

Îmi închid ochii, încercând să ascund ceva ce deja a văzut. Nu am să recunosc că am sentimentele rănite din cauza lui. Nu vreau să par afectată de refuzul lui. Nu sunt chiar atât de slabă.

- De la oboseală. Mormăi.

- Dacă ești obosit poți sta azi acasă.

- Am spus că mă simt bine.