Adoptată

Capitolul 33

- Ușurel, păpușă. Nu ți-a fost dor de mine?

Șoptește aproape de urechea mea, iar fiori de frică mă trec prin tot corpul. Îmi pun mâinile peste ale lui și încerc să le despart de talia mea, dar fără nici un rezultat.

- Te rog, lasă-mă! 

Strig din toate puterile mele însă, din cauză fricii, strigatul s-a auzit foarte chinuit. Mă izbește de peretele unei clădiri părăsite. Contactul cu cimentul îmi aduce o înțepătură dureroasă în tot corpul. O ignor. Îmi ridic privirea. Îl văd. Prima oară când îi văd fața și deja îmi doresc să nu o fi văzut vreodată. Fața lui e demnă de filme horror. Ochii lui căpriu reflectă nebunie. Se uită fix în ochii mei și îmi zâmbește de parcă tocmai și-a prins prada. Îmi strâng ochii pentru a putea evita contactul vizual.

- Ți-am mai spus cât de mult îmi place să te aud rugându-mă?

Îi simt respirația pe obrajii mei, semn că suntem mult prea aproape. Îmi feresc fața de a lui imediat, dar asta nu mă ajută cu nimic. Mă apucă violent de maxilar și mă întoarce din nou cu fața spre el. Îmi deschid ochii și îi zăresc zâmbetul diabolic de pe chip.

- Nu te ferii. Oh, Izabella, ai rămas la fel, mică și fricoasă. Doar că acum ești mult mai frumoasă. Arăți la fel ca o păpușă de porțelan. Îmi e frică să te ating.

Își plimbă degetele pe fața mea, conturându-mi buzele. Sunt prea speriată pentru a face ceva împotriva asta. Îmi închid pleoapele, iar o lacrimă cade pe obrazul meu. Mă abțin să nu scot vreun suspin. Când îmi deschid din nou ochii îl văd cu o față tristă.

- Nu plânge. Te voi atinge oricum. Nicio parte din corpul tău nu va rămâne neatinsă de mine. Vei adora asta.

Îmi mângâie obrazul. Aș vrea să fiu o fantoma și să trec prin zidul ăsta. Vreau să fug de el. Dar corpul îmi e blocat, nu îmi mișca nimic. Tremur, iar lacrimile îmi acoperă vederea. Vreau să fie un coșmar. Vreau să mă trezesc acum și să fiu în patul meu. 

- Acum sa vedem ce ascunzi tu pe sub aceste haine.

Îi simt mâna pe piciorul meu cum urcă spre nasturele pantalonilor. Îl împing, lovesc, orice pot ca să scap. Dar în zadar. Își pune toată greutatea pe mine și îmi prinde mâinile. 

- Te rog, nu fă asta.

- Nț, nț, nț! De când ai devenit tu fata rea? Ce ar fi sa stai nemişcată?

Îmi desface nasturele, apoi trage de fermoarul blugilor mei. Abia ce mai vad din cauza lacrimilor ce îmi inundă ochii. Îi simt degetele pe burta mea. Încearcă să-mi dea cămașa jos. Nu pot suporta asta. Nu vreau asta! Respiratul acum devine cea mai greu lucru de făcut, iar aerul nu îmi mai umple plămânii. Vreau ca totul să se termine cât mai curând.

Dintr-o dată nu îi simt mâinile pe mine. Greutatea lui nu e mai e pe mine. Sunt pregătită să iau șansa asta și să fug. Dar când mă uit cine ia atras atenția îmi opresc instinctul.

- Ofițer Blake, s-a întâmplat ceva? 

Mă uit în dreapta și îl văd pe Luke. Respir ușurată. Îmi vine să îl iau în brațe, dar privirea pe care mi-o aruncă mă face să stau la locul meu. Mă uit confuză la el. De ce pare atât de rece?

- Nu știu. Tu să-mi spui.

Vorbește calm, însă se uită sceptic la Adam. Ce are de gând să facă? De ce nu mă ia de aici mai repede? 

- Nu fac nimic rău. Mă știi doar.

- Și atunci de ce plânge?

Luke își încrucișează mâinile la piept. Se preface că nu mă cunoaște?  Asta e un fel de diversiune?