Capitolul 6- Pierderi, declarații și râsete

5.3K 304 32
                                    

-M-Margaret? Așa a zis? întreb nevenindu-mi să cred.

-Da, Melissa.

-Tre-trebuie să ajung acolo. Unde e?

-Au dus-o în dormitorul de oaspeți în care ai dormit tu în prima noapte.

-Aha... Eric, poți să îmi dai vesta te rog? spun cu vocea tremurândă.

-Da, Lizzie. Vrei să vin cu tine?

Încuviințez scurt și în loc să fiu gata să alerg până acolo cad în genunchi începând să tremur. Nu poate să fie acea Margaret. Cea care a avut grijă să nu mor de foame și de frig, care m-a salvat din mâinile vampirului ăluia, cea care m-a învățat lucruri despre plante și s-a comportat cu mine ca și când i-aş fi fiica sa, deși nu avea nicio obligație să mă îngrijească sau să mă iubească, dar totuși a făcut-o fără să îi pese că am devenit vampir.

-Oh, Doamne. Te ridic eu, spune Eric și mă ia în brațe. Ne vedem la prânz, le spune celorlalți și în secunda următoare începe să fugă.

Mă prind bine cu mâinile de gâtul lui și în câteva minute ajungem pe hol. Începe să meargă normal și observ că ușa dormitorului e deschisă.

Eric mă aşază pe pat lângă femeia care mi-a salvat viața și a avut grijă de mine până la 17 ani.

-Lissa! exclamă ea scâncind de durere.

-Marggie, spun și o iau de mână. Unde ești rănită?

-M-au împușcat în stomac cu un glonț fermecat, îmi spune șoptit. Medicii l-au scos dar gaura se lărgește. O să mor în curând.

-Nu! Nu o să mori, spun cu lacrimi în ochi.

Îi dau cearceaful la o parte și scot un țipăt de uimire.

Stomacul ei are o gaură în mijloc!

-Zeiță! exclam. Eric, o imobilizezi?

-Imediat.

Îmi pun palmele pe abdomenul ei, de o parte și de alta a acelei găuri și îmi fixez privirea spre gaură, încercând să nu mă gândesc cui îi aparține rana.

-Apă, curăță rana și scoate magia neagră, te rog, șoptesc și simt briza mării.

Mă concentrez la țesuturi, ordinea pe care o ocupă și din ce sunt formate și încet încet ele se construiesc sub privirea mea.

-Începe durerea. Eric, nu mai e nevoie să o ții. În schimb poți să mă ții pe mine să nu vărs.

Eric vine în spatele meu, îmi ia părul din față și începe să îmi mângâie spatele în timp ce eu încep să dau drumul lacrimilor și să țip de durere.

-Va fi bine, Lizzie. Va fi bine, încearcă să mă liniștească.

-M-mă îmbrățișezi, te rog? spun cu vocea tremurândă.

Sunt conștientă de ceea ce îi cer, însă fiecare atingere a lui mă calmează și mă face să mă simt bine. E un sentiment atât de ciudat. O văd pe Margaret cum îmi zâmbește și asta înseamnă că se simte mai bine.

Eric își pune brațele în jurul taliei mele și capul în părul meu lung, eu simțindu-i respirația caldă în ceafă.

Mă concentrez în continuare pe ceea ce am de făcut încercând din răsputeri să nu mă gândesc la durerea cumplită pe care o simt. E ca și cum eu aş fi fost împușcată și simt cum viața se scurge din mine. Durerea îmi pulsează chiar și în piept și mă întreb de ce.

-Marggie, pentru ce a fost făcut glonțul ăsta?

-Mărește împușcătura până distruge corpul, dar până face asta te face să te simți cum îți pierzi viața din tine. Se comportă ca un fel de drog, făcându-te să crezi că inima ta va înceta să bată din moment în moment, explică vrăjitoarea cu un glas răgușit.

Vampire and princess at 18 years oldUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum