Din întâmplare

BRAVO LIA!

Eu mă uitam la clanță, ea părea că face mișto de mine și partea cea mai nașpa era că Alex se uita la mine cum țin clanța. Primul instinct a fost să o arunc și să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic însă era târziu pentru asta.

- Ce faci?

A întrebat el și mi-am dat seama că nu era genul de întrebare la care să răspund cu "bine tu?" însă am zis să îmi încerc norocul totuși:

-Aaa... Bine tu?

Se uita la mine. Analiza răspunsul meu și l-a bufnit râsul.

-Ce e așa amuzant? Ne-am blocat aici!

Am spus simțindu-mă ridicolă deja.

-Păi defapt nu.. Aaa... Da. Te deranjează să fii așa aproape de mine?

A întrebat făcând un pas spre mine micșorând astfel distanța dintre noi. Mă simțeam ca o pradă prinsă la înghesuială. Ochii lui calzi îi căutau pe ai mei, însă eu țineam privirea undeva pe emblema tricoului lui de firmă. Nu se potrivea deloc cu stilul lui vestimentar și mi-am dat seama că probabil era un cadou de la iubita lui. Emblema se mărea sub privirea mea ceea ce m-a făcut să ridic ochii dându-mi seama astfel că nu emblema se mărea ci el se apropia de mine.

Doi pași. Atat mai era între noi și în timp ce el îi parcurgea și pe aceștia eu mă gândeam cum să scap din situația asta. I-am dat clanța în mână grăbită și am mers spre balustradă.

-Fugi de mine cumva?

Nu voia să mă lase așa ușor să mă îndepărtez. Am inspirat, m-am calmat și m-am întors aruncând cea mai rece privire.

-Nu. Doar că nu vreau să te apropii de mine.

-De ce ești așa rece? A spus făcând un pas. Nu mă mai iubești? Încă un pas. Nu te mai gândești la mine? Alt pas.

Brusc era în fața mea privindu-mă în ochi. Acei ochi atât de frumoși de care eu m-am îndrăgostit. A pus mâna peste brațele mele încrucișate și am simțit că mă topesc. Acea atingere atât de familială și totuși a cărei senzație o uitasem. Pentru o clipă l-aș fi strâns în brațe și aș fi lăsat parfumul lui să mă înfășoare. Am inspirat și l-am simțit...mirosul lui era neschimbat. În acel miros trăisem eu o parte din viața mea. Simțeam că ceva în mine se trezește și știam că nu incetasem vreo clipă să îl iubesc. Dar la ce bun din moment ce el urma să o ceară pe ea de soție...

-Îmi pare rău dar nu! Te rog stai departe de mine, altfel iubitul meu îți va rupe mâinile alea...

Am spus trăgând-mă mai în spate de el și făcând orice atingere imposibilă intre noi. Nu mințisem.. Cristi ar fi fost în stare de asta și știam că dacă apucă să mă îmbrățișeze nu mai scap de acolo și nici nu-mi voi dori să o fac.

-Așa deci.. Și îl iubești ?

Întrebarea lui m-a cam lovit în plin. Ce puteam răspunde în această situație? Niciun raspuns nu era defapt potrivit...

-Nu e problema ta ce simt eu pentru el.

-Răspunde-mi...

-Nu!

-Înseamnă că nu îl iubești.

-Nu îmi spui tu mie ce simt!

Nu am apucat să îl văd sau simt când s-a mișcat însă am apucat clar să îi simt gustul buzelor peste ale mele. Tocmai mă sărutase?! Doamne nu...Am zăbovit o clipă. Sărutul acela tocmai umpluse golul dintre noi si era al naibii de bine. Simțeam buzele lui și pe el și era perfect. Însă aveam altceva de făcut. Dacă îl voiam înapoi de tot trebuia să rezist. M-am tras înapoi și l-am împins.

-Ai innebunit?

Am țipat din toți plămânii. Îmi auzeam ecoul în pădure și ochii au început să mi se ude reacționând la sărut..

-Simți același lucru când mă săruți ca acum cateva săptămâni?

Of la naiba unde voia să ajungă cu asta?

-Nu fii absurd Alex. Ce te-a apucat?

-Nu suport să te văd cu el... Nu pot crede. Tu nu meriți asta. El nu e ceea ce ai tu nevoie. Nu e bun pentru tine. Nu e destul... El e un nenorocit. Un drogat, un bețivan, un fumător, un curvar. Ce cauți tu lângă un om ca el? El nu e un om... El e o glumă. O glumă care merge și te minte că ține la tine. Nu e bun pentru tine!

-Și cine e bun pentru mine? Tu? Te rog.. Dacă el e o glumă măcar e una bună, însă tu ești cea mai seacă glumă care există. Nu îndrăzni să vorbești așa despre el. E un om bun. Ceea ce tu nu vei fi niciodată.

L-am împins și am privit cum i se schimba expresia feței. Tocmai îl jignisem și o parte din mine urla de durere. Mă durea să îi spun toate astea, dar cealaltă parte voia să îl ia la pumni pentru că vorbea așa de Cristi. Iar golul care tocmai se umpluse s-a transformat într-o prăpastiei între noi ce se adâncea pe măsură ce ne priveam. Ochii lui din furioși au devenit doar triști.

-Înțeleg.. Ești o cauză pierdută... Du-te la el și așteaptă să te însele sau poate să te lovească. Dar dacă o face vreodată... Îl omor. Să știi. Ușa nu e blocată. Împinge de ea că se deschide. Clanța era pusă de formă doar.

Am plecat. Nu am mai stat să răspund. Am alergat pe hol până m-am simțit destul de departe apoi m-am așezat acolo, în  fund pe hol. Mi-am atins buzele. Simțeam că îmi arde pielea acolo unde m-a atins. El știa că ușa nu era blocată?! Da. Logic că știa, deci de ce nu a zis nimic? A plănuit dinainte oare? Și cât de idioată să fiu să nu încerc ușa? Am stat acolo cam jumătate de oră. Nu puteam da ochii cu Cristi.

-Ce faci aici?

Am tresărit cand am auzit vocea lui. La naiba. Cum apare el mereu când mă gândesc la el. Doamne..

-A... Pai stii... Alex... A...

-Română te rog. Ce-i cu prostul ăla?

-M-a... Sărutat.

-Ce a făcut?

Era încordat și ochii se îngustară. Simțeam privirea lui acidă asupra mea și pielea părea doar un înveliș subțire sub mușchii lui acum gata de luptă. Asta nu putea ieși bine dar nu îl puteam minți.

-M-a sărutat...

-Si TU ce ai făcut?

Se chinuia să fie calm însă credeam ca mă va sfâșia prin ochi.

-L-am împins.. Am țipat.. Ne-am certat și am fugit.

-L-ai împins?

-Da!

-Juri?

-Jur!

-Bun atunci pot face asta.

A spus și a luat-o la fugă pe hol spre camera lor. O nu... Am pornit după el cât mă țineau picioarele. BRAVO LIA! Ești cea mai tare. Numai în belele știi să te bagi.