Într-o mie de bucăți

20.♛ O mie de stări

     Nu acum Drace, nu acum! Îi răspund în sinea mea drăcușorului de pe umăr ce mă tot îndeamnă să pun mâna pe telefon să îi răspund.

   La naiba Ray! Ai idee prin câte m-ai făcut să trec în tot timpul ăsta în care tu nu te-ai sinchisit să răspunzi cu un simplu mesaj?

   Îți aștept explicațiile!

Tremur de nervi. Pur și simplu tremur... cum se poate juca cu nervii mei atât?...cu sentimentele mele...

Nici măcar nu voiam să-i răspund la mesaje... Dar am făcut-o. Ca multele prostii pe care le fac cu cap! Știu că e greșit ceva anume, dar tot mă avânt cu capul înainte, tot încerc și încerc, și apoi mă dau singură cu capul de pereți.

   Și partea cea mai proastă e că nu mă învăț niciodată minte...

I-am răspuns printr-un impuls de nervi mesajului său, iar acum aștept explicațiile, din nou, ca o fraieră! Pentru că iar nu mai răspunde...

Ah! Omul ăsta...

Câteva minute mai târziu binevoiește să mă sune însă.

— Da Ray... îi răspund înfrântă.
M-am luptat deja cu mine însămi până acum, și am ajuns demult la concluzia că inima nu se poate pune cu creierul niciodată...

— Ce faci...? Vocea sa e tristă, și după sunetul nasului pe care și-l trage îmi dau seama că a plâns...

Tremur din nou, dar nu de nervi. Mi-e doar frică să întreb ce s-a întâmplat... Mi-am înghițit pur și simplu limba și încă nu pot da glas vreunui cuvânt.

— Îmi pare rău că te-am supărat. Chiar îmi pare rău... dar..., oftează și își oprește cuvintele.

Înghit în sec și nu spun nimic. Încă nu sunt pregătită să spun ceva.

— Când am ajuns acasă...., face o scurtă pauză pentru a-și regla vocea apoi continuă să vorbească glasul său pierzându-se pe măsura cuvintelor ce ieșeau de pe buzele sale, mama...zăcea căzută în capul scărilor, cu o sticlă de băutură...

    Ochii îmi lăcrimează instant, dar nu din cauza ei. Din cauza a ceea ce a simțit el când a ajuns acasă... Deși mama lui e un monstru pe două picioare, mă gândesc că e greu să îți vezi părintele în starea asta.

Îl ascult în continuare fără a spune ceva. Încă nu știu cum să fac față acestui subiect...

— Am sunat la salvare, pentru că... de abia îi simțeam pulsul, înghite în sec. Ultimele ore le-am petrecut la spital...

Pulsul inimii îmi crește cu fiecare cuvânt pe care-l pronunță.

— Ray..., vocea mea răgușită reușește să iasă de pe buze, însă nu apuc să zic altceva căci mă întrerupe.

— E la spital acum, au internat-o. A fost intoxicație cu alcool, la un pas de comă... Va trebui să renunțe la alcool dacă vrea să trăiască...

Doamne Dumnezeule!
Lacrimile îmi curg involuntar pe obraji.

— Telefonul mi s-a închis imediat după ce am primit mesajul tău..., de aceea n-am mai răspuns.

— Îmi pare rău..., îmi trag nasul și încerc să îmi opresc lacrimile. Îmi fac curaj după câteva momente și îl întreb pe un ton pălit, răgușit, fiindu-mi teamă de ce ar putea să-mi răspundă. Când mi-ai spus că....te-am salvat la ce te-ai referit?

— Amy..., îmi răspunde cu vocea tremurândă, eram atât de supărat pe tot ce se întâmpla în jurul meu și... nu mai vedeam niciun rost al vieții mele...

Îmi duc mâna la gură încercând să opresc sunetul involuntar ce l-am scos atunci când m-a pufnit plânsul și mai tare. Lacrimile îmi împânzesc cu totul privirea, iar bătăile inimii au accelerat din ce în ce mai tare, simt că rămân fără aer...

— Dar te-am văzut pe tine, și lucrul ăsta m-a trezit cu totul la realitate.

— Doamne... Ray, șoptesc printre lacrimi atunci când mă liniștesc puțin, promite-mi că nu vei mai gândi vreodată în felul ăsta!

—Eu..

— Promite-mi! Aproape mă răstesc cu disperare.

— Promit..., imi șoptește atunci când îi cer să-mi promită. Înghite în sec, apoi continuă să vorbească pe același ton, îmi pare rău pentru tot ceea ce ai simțit, îmi pare rău că...

— Nu, mie îmi pare rău că te-am judecat dinainte să știu ce s-a întâmplat... Aș fi vrut să fi fost lângă tine acum..., imi șterg lacrimile rămase pe obraji, dar nasul îmi este extrem de înfundat. Oricât am vrut să mă feresc să audă că plâng, n-am reușit.

— Sunt bine, chiar dacă nu m-ai crede. Dar a trecut..., o să fie bine.

Încearcă să fie puternic, dar simt cât de devastat e sufletul lui în acest moment.

— Îți mulțumesc că m-ai sunat... și să știi că mă poți suna oricând dorești să vorbești, îl asigur că-mi poate spune orice.

Aș vrea să apeleze la mine atunci când simte că lumea lui se destramă...

— Ești... o prietenă bună Amy, simt o urmă de zâmbet în vocea sa.

Mă bucur că am reușit cât de cât să îi aduc un zâmbet cât de mic pe buze...

— La cât începi mâine? Își drege vocea, vorbind mai tare, tonul său vrând să pară autoritar. Nu cumva te așteaptă prima zi de muncă dimineață, sau mă înșel?

Parcă îl văd cum mă privește mijindu-și ochii, iar eu îmi dau ochii peste cap. Deși e doar cu doi ani mai mare decât mine, câteodată se poartă de parcă aș fi un copil mic.

Râdem amândoi odată, scoțând un sunet dulce ca de copil ce se oprește din plâns, auzindu-se sunetul fonfăit al nasului înfundat.

— Da, e prima zi de muncă. Și ce?
Nu știu de unde mi-a venit curajul să-i răspund pe tonul ăsta arțăgos.

— Păi trebuie să te odihnești! Hai, mișcă-ți fundul la culcare!

— Da tati, îl ironizez. Nu uit să mă spăl pe față și pe dinți. Iar mâine dimineață am să pap tot din farfurie... Mai e ceva ce trebuie să fac?

Îl pufnește râsul, iar inima mea se umple de fericire la auzul râsului său melodios.

— Zăpăcito! Hai acum, serios, trebuie să fii în stare de ceva mâine. Chiar dacă patronii sunt părinții tăi, tot trebuie să-ți faci treaba.

— Ughhh, îmi scapă involuntar un sunet nemulțumitor. Bineee..., lungesc cuvântul resemnată, hai la somn.

Deși aș fi vrut să stăm în continuare de vorbă, auzindu-i glasul acum, mult mai liniștit, mă simt în siguranță dezlipindu-mă pentru câteva ore de conversația cu el.

— Somn ușor zăpăcito!

— O să fii bine?

— Acum da.
Îi pot simți sinceritatea din vocea sa acum caldă.

— Somn ușor și ție, idiotule! Îi răspund zâmbind, apoi aștept să închidă apelul.

Mă trântesc pe pat, trăgându-mi puțin sufletul... Atâtea stări, într-un timp atât de scurt..., îmi repet din nou în minte.

Am fost speriată de doar două cuvinte, nervoasă, nerăbdătoare și frustrată, abandonată și tristă, înfrântă și neputincioasă. Am simțit durere când mi-a spus ce s-a întâmplat cu mama sa, ca mai apoi inima mea să o ia la goană când am înțeles sensul cuvintelor sale ce mă speriaseră cu puțin timp în urmă, rămânând din ce în ce fără suflare. Am simțit disperare și teamă în suflet, simțind cum inima mea se destramă bucată cu bucată, ca mai apoi pulsul meu să își revină la normal încet încet, așezându-mi din nou un zâmbet mic în colțul buzelor și o speranță ce arde la foc mic înauntrul meu.

    Am adormit mai liniștită, știind că l-am lăsat și pe Ray mai... liniștit oarecum, o nouă zi e pe cale să apară, și sper că va fi mai bună decât cea ce tocmai a trecut.