Într-o mie de bucăți

15.♛ Fericirea vine și pleacă neașteptat de repede

     — Ne vedem mâine!
O îmbrățișez scurt pe Denise și-mi iau la revedere. Am umblat mai toată ziua cu ea la cumpărături, acum mă duc la micul restaurant al familiei mele. I-am promis mamei că o ajut în seara asta la închidere.

— Te pup, ne vedem mâine! Îmi răspunde la îmbrățișare cu zâmbetul pe buze.

   Îmi scot căștile din buzunar și le bag în urechi. Am ceva de mers pe jos până acolo, și cu ocazia asta mă relaxez puțin. Îmi place să merg pe jos ascultând melodiile mele preferate. De multe ori mă trezesc fredonând. Închid ochii și îmi imaginez scenarii din filme sau videoclipuri pe acele melodii.

   Muzica e singura care mă salvează atunci când am nevoie să evadez puțin de la realitate.

༻♛༺

                 ta-tam ta-tam ta-tam

    Inima îmi bate cu putere, o să iasă din piept și o să se facă fărâme. O durere imensă de cap îmi acaparează starea, și țiuitul din urechi pare că mă surzește. E inimaginabil ce se întâmplă.

— Nuuuu! Te rog nuuuu! Reușesc să țip printre plânsetele ce mă îneacă.

Încep să alerg căutându-i pe ai mei disperată. Nori mari și negri de fum împânzesc toată zona. Sunetul sirenelor al ambulanței și pompierilor se aud neîncetat, și-mi fac inima să bată și mai tare. Este foarte multă lume adunată în jur, curioși să vadă ce s-a întâmplat.

— Nu aveți voie să intrați!
Mă oprește un polițist atunci când încercam să înaintez.

— Părinții mei! Vă rog, sunt înăuntru! Lăsați-mă să intru! Reușesc să țip cât pot de tare, în timp ce lacrimile îmi curg șiroaie.

— Nu aveți voie înăuntru! Insistă polițistul.

    Mă zbat cu putere din brațele altui polițist care a încercat neîncetat să mă oprească să înaintez, strigând după părinții mei continuu.

— Nuuu! Vă rog, nuu! Vreau să știu unde sunt!
Doamnee te rog, spune-mi că sunt bine!

Mă prăbușesc la pământ și simt cum rămân fără aer. Simt că trăiesc un coșmar. Eram îngrozită de toată imaginea din fața ochilor mei. Priveam încercările pompierilor de a stinge focul mistuitor ce ardea cu putere deasupra restaurantului nostru, și mă rugam continuu la Dumnezeu ca părinții mei să fie salvați. Mă simțeam neputincioasă.

Începusem să tremur din cauza panicii, când unul din polițiști a venit la mine și m-a dus la o ambulanță, unde spunea că este mama mea.

— Mamă! Ești bine?
O strâng tare în brațe, când o zăresc pe marginea ambulanței. Lacrimile îmi curg de fericire și mă bucur că este teafără. Avea o pătură pe ea, dar încă tremura.

Mă privea cu ochii goi și triști. Doar a dat din cap, afirmând că e bine. E în stare de șoc. Îi dau un sărut scurt pe frunte și o întreb unde e tata, dar...nu-mi răspunde nimic.

— Mamă, unde e tata? Lacrimile îmi împânzesc privirea.

— Te rog... unde ... Unde e tata? Înghit în sec și mai întreb o dată, simțind cum panica se instalează din nou, în sufletul meu.
Dă negativ din cap și pufnește tare în plâns.

Am alergat din nou, disperată spre intrarea restaurantului și am început să întreb continuu de tatăl meu, pe toți cei pe care îi întâlneam în drumul meu.

Avem un supraviețuitor.
Se aude în stația comandantului, iar inima îmi bate cu putere și stomacul mi se strânge.

Sper să fie tata!