Într-o mie de bucăți

1.♛ ︎În urmă cu trei ani

𝓐𝓶𝔂                                               2011

      După o plimbare lungă prin centru, împreună cu prietena mea Denise, am ajuns acasă. M-a epuizat ieșirea asta. Am colindat atâtea magazine și străduțe încât mi-a scurs toată energia din mine.

Dacă ar fi fost după ea, acum încă eram pe acolo bântuind aceleași străduțe, pe care le știm ca în palmă.

Deschid robinetul de la cadă și las apa fierbinte să curgă, în timp ce adaug puțină sare de baie și spumă. Am nevoie de puțină relaxare. Între timp îmi pregătesc pijamalele mele preferate, și aștept să intru în baie, deschid laptopul și observ că am un mesaj pe Facebook.

Raymond Jones:  Bună, ce mai faci?

Raymond Jones ...îmi tot repet în minte.
El e tipul de acum doi ani, cu care mai vorbeam din când în când online. Nu știu cum și când, dar ajunsesem să vorbim foarte des și destul de mult. Dar era altceva, ceva mai special. Noi nu am făcut niciodată genul acela de cunoștință " Bună mă numesc Amy, am șaisprezece ani etcetera", astea le-am dedus singuri din detaliile profilului. Țin minte că ne-am luat la vorbă contrazicându-ne pe un film, sau ceva de genul din cauza unei postări. Și apoi am tot continuat vorbind în fiecare zi destul de degajat, despre aproape orice.

Aveam un sentiment frumos atunci, parcă vorbeam cu un prieten de-o viață, niciodată n-am simțit că îmi e de fapt un străin. Dar la un moment dat nu am mai ținut legătura, el avea o prietenă atunci–probabil ea e cea care m-a șters din lista lui de prieteni. Iar eu la fel, tocmai ce începeam o relație cu un tip.

Acum, după doi ani în care aproape că am uitat de existența lui, apare din nou la mine pe Facebook.

Intrând în vorbă cu el am și uitat că mă pregăteam de baie. Am închis robinetul și am scos dopul de la cadă, lăsând toată apa strânsă să se scurgă. Am făcut un duș rapid, lăsând la o parte nevoia mea de relaxare, apoi m-am pus în pat cu laptopul.

Am vorbit continuu până spre dimineață, am dat-o dintr-un subiect în altul sau am vorbit trei subiecte diferite în același timp, dar parcă cumva ne-am înțeles tot timpul chiar și așa. Cum? Numai noi știm cum de am avut abilitatea asta să ne contrazicem, și să fim de acord în două propoziții una după alta dar pentru subiecte diferite.

Mă bucur mult că universul ne-a adus cumva pe aceeași cale, e un sentiment plăcut. Atunci când am citit mesajul de la el nu mi-a venit să cred, mi-a stat puțin inima în loc, iar fluturașii pe care nu demult îi consideram molii moarte, tocmai ce-au prins aripi.

Eu tocmai ce-am ieșit din relația de acum doi ani, destul de obositoare psihic...părinții lui Richard nu m-au acceptat niciodată, i-au interzis să fie împreună cu mine, dar noi am continuat pe ascuns. Dar și o relație pe ascuns, în care nu poți ieși nicăieri fără să te uiți în urmă parcă nu mai are așa mult haz ...a fost ceva frumos, dar nu am putut avea niciodată o relație normală.

Relația asta nu avea niciun viitor și băteam tot timpul pasul pe loc, de aici cumva a venit și sfârșitul relației mele cu Richard. El a devenit prea posesiv între timp, și începuse deja să fie puțin paranoic–probabil din cauza mamei lui, dar asta e o altă poveste.

M-a iubit foarte mult. Și eu la timpul ăla— cred, și știu că l-am făcut să sufere atunci când am pus capăt relației, dar deja mă simțeam sufocată de toate problemele ce interveneau tot timpul...

Îmi doream ceva normal, o relație cu adevărat, fără probleme. Fără să mă simt jenată pentru cine sunt eu. Dar părinții lui m-au făcut să mă simt ca un ultim om de pe pământ și m-au jignit în feluri în care nu doar te simți jignit, dar și rănit ...