Într-o mie de bucăți

37.♛ Atunci când te prăbușești indiferent cât de mult lupți să stai în picioare

      Ai fost vreodată înconjurat de fericirea celor din jur, iar tu să te simți total pe dinafară? Să nu îți găsești nicicum locul?

      Eu așa mă simt acum...

      De fapt, aș vrea să nu mai simt nimic! Să nu mai simt cât de tare mă doare. Ori... cât de mult m-a durut vreodată!

      Am uitat cum să mai trăiesc cu adevărat. Am uitat cum să respir, cum să mă mișc, cum să vorbesc...fără să mă doară.

      Nu există nicio cantitate de somn din toată lumea asta, care va putea vindeca oboseala pe care o simt acum.

      Am obosit să îmi exersez în fiecare zi acest zâmbet fals și să îl afișez în fața tuturor celor care mă întreabă dacă sunt bine.

      Nu! Nu sunt bine... Dar aș vrea să nu mă mai întrebați...ci poate doar să primesc o singură îmbrățișare și atât. Atât...

      Am obosit să lupt într-un război demult terminat... Am rămas tot timpul acolo, pe câmpul de luptă pregătită cu toate armele necesare, până când am fost sigură că n-a mai rămas nimic de salvat.

      Cumva mă credeam a fi o curajoasă. Să rămân acolo, să lupt până la sfârșit...dar de fapt, n-am știut să renunț niciodată la timp. Mi-a fost frică să plec...să renunț.

      Am obosit să cred că lupt pentru doi, când nici măcar pentru mine n-am luptat.

      — Ce ai făcut pentru fericirea ta anul acesta? O aud pe Denise întrebând-o pe Pam, care se cam văita că nu i-a mers bine pe niciun plan.

      — N-am făcut nimic, am luat viața ca atare, îi răspunde aceasta.

      Denise începe și o dojenește puțin, pe motiv că n-a făcut nimic în privința fericirii sale, dar se plânge.

      Ascult ușor interesată discuția lor, dar fără a interveni.

      Îmi plimb degetul pe marginea paharului și din nou încep să absentez din lumea reală, gândurile luând loc în mintea mea.

      Dar tu? Ce ai făcut Amy? Vocea din capul meu mă întreabă imediat.

      Eu mi-am vândut până și sufletul... Asta pentru că am simțit să lupt cu fiecare atom din mine pentru el, dar mai rău m-a distrus. Deci...ce-am făcut? A fost pentru fericirea mea sau a lui?

      Am luptat până când am distrus orice urmă de viață și fericire. Am luptat până când n-a mai rămas nimic în jurul meu...mi-am sfărâmat orice vis, iar inima mea s-a scurs de tot, până a rămas goală cu totul.

      Pentru ce să mai lupt acum? Când privesc în urma mea și văd doar praf de amintiri și o lume căzută la pământ, sub ruinele iubirii?

      Am luptat tot timpul, măcinată de gândul că poate nu am făcut destul. Am luptat până la ultima suflare a iubirii mele, consolată că am dat tot ce-am putut.

      Am vrut să dau tot ce am, ca mai apoi să nu regret că poate eram la un pas de victorie, dar am renunțat.

      Am fost precum un soldat adevărat, care luptă până la ultima suflare cu gândul că fericirea e aproape...

      Un soldat căzut la datorie, în lupta pentru iubire.

      Cât de trist este să poți să crezi că vei fi fericit vreodată... Să te minți pe tine însuți că de data asta va fi mai bine... Și să nu fie?