Într-o mie de bucăți

14.♛ Cele mai bune amintiri provin de la cele mai nebune idei

      — Ai curaj? Ne oprim din drum și îl întreb privindu-l atent în ochi, afișând cel mai obraznic zâmbet.

      — Mă provoci? Își întoarce lent capul spre mine.

      — Un pic, dau din umeri și îi răspund încrezătoare privind apoi la nebunia din fața mea.

— Hmmm, exclamă privind în aceeași direcție cu mine.

— Hai că ți-ai învârtit deja mațele în roller coaster, crezi că e vreo diferență în ăsta? Rostesc zâmbind când privesc la oamenii care stau cu capul în jos suspendați la cincizeci și cinci de metri înălțime.

Turbo force...o macara în formă de elice, cu două gondole rotative la fiecare capăt, ce atinge viteza de până la o sută de kilometri pe oră, și îți amestecă nu doar mațele, ci și creierul mai mult ca sigur.

      — Mda, m-am dat chiar dacă n-am vrut, râde. Dar ăsta? E prea de tot.

      — Dar ți-a plăcut, îi răspund. Vii? Ridic o sprânceană și continui să îi testez limitele așezându-mă la coadă.

      — Zăpăcito! Ce faci?!? Rămâne pe loc, privindu-mă uimit.

      — Dacă aștepți acolo, să-mi faci niște poze te rog, îi răspund încrezătoare în timp ce înaintez.

      — Amy...tu îi auzi pe ăia cum urlă? Se apropie îngrijorat de mine.

      — Poate urlă de plăcere, zâmbesc.

      — Nu ești sănătoasă, pufnește și se postează lângă mine.

— Mm? Mă uit la el și încerc să-mi înfrânez un zâmbet.

— Nu vreau să te las să mori singură, toanto. Îi înmânează celui de la intrare biletele.

— Sau nu vrei să mă lași să mă distrez singură, râdem amândoi.

Muzica bubuie la maxim în boxe, încât tot basul îl simt cu emoții în piept. Ne îndreptăm spre scaune la îndemnul tipului de la intrare, și mă așez pe scaunul din margine, iar Ray lângă mine.

      E un rând de câte patru scaune, urmate de bara de protecție ce vine ușor peste pieptul nostru. Același rând de scaune e și la polul opus al mașinăriei ăsteia. Doar că cei de sus sunt cu capul în jos și așteaptă să urcăm noi.

      — Dă-mi mâna, îl aud.

      — Poftim?

      — Dă-mi mâna, își strecoară mâna printre bările reci și așteaptă cu mâna întinsă.

      Îmi strecor mâna și o cuprind pe a lui, iar el zâmbește.

      — Dacă murim, murim împreună nu? Îl întreb zâmbind în timp ce mașinăria urca din ce în ce mai rapid, iar golul din stomac se forma și el cu repeziciune.

      Înghite în sec, apoi dă din cap și rostește pe un ton amuzant.

      — Nu-mi vine să cred ce mă pui să fac!

      — Ți-am zis că sunt nebună, n-ai vrut să mă crezi.

      Cu o viteză de aproape o sută de kilometri pe oră, elicea urcă și coboară, în timp ce gondola se rotește cu noi, simțind cum toată adrenalina mi se răspândește prin tot corpul. Simțeam nevoia să urlu și eu ca toți descreierații și să îmi exteriorizez toată bucuria ce mi-o cauzau aceste momente, dar curentul format de viteza cu care se mișca elicea îmi fura respirația și uneori îmi simțeam fălcile cum se dezlipesc la propriu de mine și de abia reușeam să zâmbesc fără să mă simt ca un schelete dezintegrat din desenele animate. Iar fața lui Ray...ca întotdeauna era de milioane.