Într-o mie de bucăți

36.♛ Gânduri de la miezul nopții

S-a întors...doar ca să plece.
De parcă ar fi rămas vreodată...

Nu m-a durut nicicând mai tare ca atunci când m-a privit nemișcat cu ochii goi, iar eu plângeam. Plângeam...iar el n-a făcut nimic.

Viața nu e niciodată ca în filme.

Când femeia e înfrântă în fața celui pe care îl iubește, în viața reală se întâmplă ca el să nu o ia în brațe și să o împace...

Și atunci doare cel mai tare.

Când îți expui sufletul în fața nemilosului adevăr. Când te dezbraci de toate măștile, arunci toate armele jos și obosești să mai susții cât ești de tare... Când îți permiți să lași sufletul să urle cu voce tare, toate rănile îți sunt descoperite și plângi...plângi în hohote.

Dar el nu e acolo să te îmbrățișeze.

El stă în fața ta, și te privește, în timp ce tu pare că-ți dai ultima suflare iubirii. Se uită și nu zice nimic, iar tu te îneci cu lacrimi și suspine.

Atunci n-ai nimic altceva de făcut decât să-ți aduni bucățile de suflet de pe jos, și să pleci. Să-ți reglezi respirația și să speri că în noaptea aia vei dormi, chiar dacă știi că n-ai s-o faci...

Și apoi pleci tu...căci altă variantă nu mai ai.

Și pășești înainte... Iar cu fiecare pas mărunt pe care-l faci simți cum te dezintegrezi la propriu bucățică cu bucățică.

Căci nu e nicio mână caldă care să te atingă, să vrea să te oprească din drum. Nu auzi niciun strigăt în urma ta...și nici măcar o șoaptă care să spună ceva–orice, măcar să știi că nu ești singură și că îi pasă.

Și apoi alergi. Alergi din ce în ce mai repede, speriată de ceea ce tocmai ai făcut. Ți-ai lăsat sentimentele la iveală și mai rău ai făcut.

Căci o iubire ce nu poate fi consumată e cel mai dureros lucru de pe Pământ!

Pentru că stă acolo în inima ta, iar tu nu poți să faci nimic cu ea. Oricât ai plânge-o, ea nu pleacă, nu se termină. Ea are nevoie să fie consumată...are nevoie să iasă din piept cu fiecare sărut și atingere, cu fiecare șoaptă și zâmbet. Vrea să se consume...poate așa va scăpa vreodată de agonia asta.

Dar ea nu poate fi consumată nicicând. Căci cel pe care a ales să-l iubească a plecat demult de lângă ea. Așa e inima...o proastă!

S-a păcălit singură cu câteva clipe, momente și multe speranțe, făcând-o să se îndrăgostească iremediabil de o inimă de piatră.

Dar ce-a crezut fraiera? Că e atât de puternică încât poate readuce la viață ceva demult stins? Inimă...ce proastă ești!

Și n-am să spun lumii cât de mult m-ai rănit. Am să le spun cât de fericită m-am simțit cândva la pieptul tău și că tot ceea ce mi-am dorit eu e imposibil acum. Am să le spun că tot ce am avut noi s-a dus acum... dar a fost cât se poate de real atunci.

      Tu poți să spui ce vrei. Știu că nu-ți pasă oricum. Poți să le spui că eu n-am însemnat nimic niciodată pentru tine și că ai mai adăugat încă un suflet pierdut în neant, pe lista ta.

      Eu prefer să mă mai mint încă un pic, sa cred că am fost ceva special pentru tine.

Am fost?

      Și dacă m-ar întreba cineva vreodată, dacă te-aș mai iubi din nou, știind că tot așa se va întâmpla, le-aș spune că da.

      Da. Te-aș iubi și a doua oară fraiere!