Maleyah - În lumina întunericului

XX. Louis Vuitton

        Persoana respectivă își drege vocea și se apropie cu pași înceți de mine. Îmi mijesc ochii în întunericul imposibil, dar nu pot desluși fantoma care se mișcă cu încetinitorul.

        — Ți-am luat ceva. Nu-i mare lucru, dar mă gândeam că ți-ar plăcea.

        Înghit în sec când vocea cunoscută îmi traversează pe lângă urechi. Kael se oprește la câțiva centimetri de mine și zâmbește strâmb. Nu știu cum să mă simt. Nu știu dacă sunt bucuroasă să-l văd sau dacă sunt bucuroasă că am ocazia să-l pălmuiesc pentru că nu s-a întors după mine. Poate are un motiv bun. Poate i-a murit motorul imediat ce am fugit și nu a mai reușit să mă găsească. Poate nu mai avea baterie la telefon, iar încărcătorul din mașina nu mai funcționa. Într-un final, când avea acces la toate astea, s-a simțit atât de prost încât i-a fost rușine să mai dea ochii cu mine.

        Îmi scapă un chicotit și îmi duc mâna la gură ca să acopăr sunetul. Kael să aibă resentimente? Niciodată.

        Îmi primește râsul cu o sprânceană ridicată, dar alege să nu spună nimic. Mă privește și urăsc felul în care o face. Se uită prin mine și am impresia că în momentul acesta, degetele lui îmi strâng ușor inima ca să pompeze sângele. Atât de puternic face el contactul vizual să fie.

        — De ce nu te-ai întors?

       Cuvintele îmi scapă fără permisiune, dar nu regret. Am totuși nevoie de explicații. Nu poate apărea așa, după zile întregi în care nu am primit niciun semn de viață de la el.

        Oftează ca și cum sunt un test la matematică pentru avansați. Unul la care nu are răspuns. Și poate așa și e. Unele întrebări rămân mereu fără răspunsuri, la fel cum problemele rămân fără rezolvare dacă nu îți dai interesul Totuși, nu înțeleg ce vrea să facă aici. Acum.

       — Am făcut ceea ce mi-ai cerut, Maleyah. Am crezut că mă voiai plecat, așa că am făcut ceea ce știu mai bine.

        Într-adevăr, eu i-am spus să mă lase să cobor, dar nu mă așteptam neapărat să o și facă. Și hai, fie, mă lăsa să plec, dar măcar mă putea căuta a doua zi să vadă dacă sunt în regulă sau dacă nu cumva am fost tăiată bucățele în drum spre casă.

        — Asta în niciun caz nu este o scuză. Treaba asta, spun și arăt cu mâinile spre ușa pe care au intrat copiii, a fost ideea ta?

        — Am avut și un pic de ajutor. Eu si Heath am fost nevoiți să colaborăm.

        Își scarpină ceafa cu o mână, iar pe cealaltă și-o așază liniștit în buzunarul din față al blugilor săi negri. Un colț al gurii i se ridică și pot să jur că Heath nu i-a făcut viața ușoară. N-am nimic de obiectat, ba chiar sunt mulțumită dacă el a trecut măcar prin jumătatea chinului pe care l-am trăit eu zilele astea.

        — Aha.

        — Nu mai fi așa ursuză și vino să vezi ce ți-am luat.

       Nu apuc să mai spun nimic, căci degetele sale mă prind de încheietură și mă trag cu putere în spatele clădirii. Îmi ține o mână la ochi și numără până la trei, apoi, în urma căldurii lăsate de degetele sale, deschid ochii și mă lovesc de priveliștea motocicletei sale. Se îndepărtează de mine și apucă o cască de pe șa.

       — La mulți ani! Am vrut să îți iau un lanț sau un rahat de genu', dar cred că te-ai schimbat puțin de când ne-am cunoscut, spune și își apropie degetul mare de cel arătător foarte mult. Cam atât, rânjește, iar eu îi dau peste mână fără să-mi dau seama că mi-a furat un zâmbet.

       Iau casca neagră și o analizez cu atenție. Pe partea stângă este scris cursiv, cu litere mari Maleyah, înconjurat de un desen ce seamănă cu un grafitti. Nu am mai văzut atâtea culori pe un obiect atât de mic. Casca e pictată cu peste douăzeci de nuanțe superbe.

       — Dacă ar fi trebuit să îți iau vreun cadou când ne-am cunoscut, aș fi optat pentru o poșetă roz. Arătai ca și cum îți plăcea mult rozul. Totuși, dacă încă erai genul ăla de fată, nu mai eram aici.

        Îmi mângâi absentă cadoul și îl săgetez cu privirea. Lacrimile pot erupe în orice moment, dar mă bufnește râsul când realizez câtă dreptate are. Chiar îmi plăcea rozul și într-adevăr, m-am schimbat. Acum că stau să mă gândesc, apariția lui Kael în viața mea mi-a fost benefică. Indiferent cât de puțin va dura tot ce e între noi, nu cred că voi regreta vreodată. Mi-a deschis ochii. El și copiii.

        — Cel mai probabil aș fi făcut fițe dacă nu era de la Louis Vuitton, chicotesc, iar o lacrimă mi se scurge pe obraz fără atenționare.

        — Dacă era imaginară, pentru că nu aș fi dat niciodată atâția bani pe o geantă, putea să fie de la ce firmă voiai tu.

        Toate cuvintele astea sună atât de... Kael. Cred că dacă și-ar schimba vocea, identitatea, i-aș putea recunoaște replicile dintre o mie.

        — E foarte frumos din partea ta, Kael. Trebuie să recunosc că m-ai impresionat.

        Brunetul face ochii mari, dar își șterge imediat orice urmă de emoție de pe față. De fapt, e foarte bun la asta. Încep să cred că ar trebui să mă îngrijorez. Își mută greutatea corpului de pe vârful picioarelor pe tălpi și tot așa până se decide să vorbească din nou:

        — Îl mai ții minte cel care a modificat motocicleta de la expoziție? Prietenul tatălui tău?

        Omul nu poate accepta un compliment.

        — N-aș avea cum să-l uit.

        — Ei bine, am tras niște sfori și l-am convins să facă asta, murmură și face semn spre ea. Totuși, face o pauză, mi-o ia dintre degete și o așază cu încetinitorul pe capul meu, fără să întrerupă contactul vizual, aș vrea să vedem cum te simți cu ea.

       O închide în zona maxilarului, lăsându-și degetul mare să mai zăbovească pentru câteva secunde. Chiar atunci când aveam impresia că se va apleca și mă va săruta, îmi pune mâinile pe talie și mă aruncă direct pe șa. După care, sare în fața mea. Îi captivez talia cu brațele împreunate, iar el turează motorul de câteva ori înainte să pornească.

        Capul îmi este rezemat de spatele său cald. Nările îmi sunt acaparate de mirosul pe care am încercat să mi-l aduc aminte nerepetate zile. Inspir și aleg să îmi plimb privirea prin pădurea pe lângă care trecem în viteză. Ochii mei nu pot ține pasul. Pieptul mi se simte greu, iar pe spate îmi șuieră vântul din cauza rochiei care pare că se pierde în spatele nostru. Pielea îmi este de găina, dar sentimentul de euforie acaparează toate astea. Adrenalina îmi pompează sângele în vene și îmi găsesc curajul să ridic mâinile în aer. Țip cât mă țin plămânii. Corpul lui Kael se zguduie de râs, dar nu am timp să îmi focusez atenția pe asta.

        Mă simt liberă. E cel mai frumos sentiment pe care l-am experimentat până acum.

Hei, hei, hei. Ce faceți? Sper că v-a plăcut capitolul și ne-am dori tare mult să aflăm părerea voastră! 

Xoxo