Maleyah - În lumina întunericului

XXIII. Noi ca un întreg

Poate că încep să mă schimb, căci nu pot să îmi explic cum altfel senzația asta de relaxare care mă încearcă se simte atât de naturală. Mă trezesc că îmi plimb degetele prin părul ei, dar mă gândesc că poate nu se simte comod sub atingerea mea, așa că mă opresc.

— Continuă, șoptește și îmi mișcă palma cu a sa, care este foarte mică în comparație cu a mea.

Zâmbesc ca un prost, pentru că speram să răspundă așa. Noroc că nu mă vede. N-aș ști să-i zic de ce o fac sau de ce sunt aici. Nici eu nu știu de ce naiba am venit să o vad. Știu cu siguranță că nu am chef să vorbesc sau să își bage cineva nasul în rahaturile mele. Aș fi putut să mă duc la munca sau să alerg, dar sunt atât de obosit încât nici măcar nu-mi explic cum am putut să conduc până aici. Aș fi putut sa mă duc la cămin și să dorm, dar cred că de fapt aveam nevoie fix de asta. De un moment de liniște pe care sa îl împart cu cineva care nu insistă cu întrebările. Cineva ca Maleyah.

Stă sprijinită cu capul pe picioarele mele și cu fundul pe scara de ciment din fața casei sale, în timp ce eu privesc în gol. Am încercat de câteva ori să mă oblig să mă uit în altă parte, dar pur și simplu nu mă pot concentra. Îmi place să o văd așa, simplă, fără machiaj și în spațiul ei personal. Dacă m-aș holba prea mult la ea, ar putea sa creadă că între noi poate fi ceva mai mult de atât.

Și ea pare la fel de obosită. Ultima perioada ne-a cam stors de viață. Ce ciudat este să vorbesc despre noi doi ca și când am fi făcut aceleași lucruri, împreună. Nu am făcut nimic ca să pot vorbi de noi ca un întreg, ci doar s-a întâmplat ca momentele noastre pline să se suprapună.

— Am început să cânt din nou la pian, murmură.

Mă încordez automat și eliberez încet aerul pe care l-am ținut captiv în plămâni. Cum adică din nou? Nu părea genul de fată care să cânte la pian. Rectific, părea genul de fată care era obligată de părinți să cânte la vioară sau harpă. Totuși, nu înțeleg de ce mi se confesează. Credeam că e suficient de clar că nu vreau să vorbesc.

— Cântam cu mulți ani în urmă. Mergeam la concursuri, dar mi-a luat mult timp să învăț să apreciez cu adevărat muzica. Nu am luat niciodată locul întâi, recent am aflat că trebuie să arăți emoție sau cel puțin să simți. Asta îmi lipsea dintotdeauna. Nici acum nu aș putea să arăt ca o persoană emotivă cântând melodiile lui Schumann.

Renunț la priveliștea din fața mea și îmi îndrept privirea spre ea. Unde tot bate?

— Așa că am început să compun, spune și se ridică de pe mine, lăsând vântul să răcorească locul pe care ea l-a încălzit. Nu se compară cu muzica lor, dar e a mea. Știi?

Pentru o secundă am impresia că așteaptă cu adevărat un răspuns din partea mea, dar nici nu mă lasă să întredeschid buzele, căci ea continuă, iar eu abia acum îmi dau seama că vrea să mă distragă.

— Mă simt diferit când o cânt. Îmi doresc să facă cuiva pielea de găină, cel puțin măcar atât de aproape cum o am eu când ating clapele pianului.

Dau din cap și îmi imaginez spusele ei, dar adresându-le motocicletei mele. Pot spune că o înțeleg. Motocicleta aia e singura care a stat alături de mine de la început până la sfârșit. Nu mai există niciuna care să arate ca ea. E autentică. E specială și nu cred că am mai văzut vreuna atât de lipsită de inspirație. Asta o face fascinantă, pentru că nu știi de unde începe modelul ei și unde se termină. Nu descifrezi ce scrie și nu poți înțelege ce vor să transmită desenele care par creionate de un puști de opt ani. De fapt, sunt desenate pe foaie, de un puști neajutorat care la vârsta aceea știa doar să mâzgălească.

Se ridică buimacă în picioare și mă readuce la realitate. Își scutură pantalonii cu palmele, iar apoi întinde mâna. Mă încrunt la ea, fără să am o idee de ce vrea să facă.

— Vreau să văd ce părere ai, ridică sprâncenele și își bălăngăne mâna în speranța că o să o accept.

— N-ai părinți sau ceva de genu'? îmi dreg vocea răgușită și mă ridic lângă ea.

Cred că a venit momentul să plec. Nu de alta, dar e clar că momentul meu de liniște s-a terminat. Acum mă invită în casa, iar ăsta e ultimul lucru de care am nevoie. Și, în plus, trebuie să priceapă că nu are nevoie de părerile mele. Nu sunt persoana cu care să facă schimb de sfaturi sau mai știu eu ce.

Pufnește zgomotos și mă săgetează cu privirea. Tot ce fac este să ridic din umeri nepăsător și să îmi scot pachetul de țigări din buzunar. Refuz să mă uit la ea cât timp îmi potrivesc țigareta între buze și îi dau foc. Dacă aș face-o, cel mai probabil răceala din privirea ei mi-ar stinge țigara înainte să o termin.

— Durează cinci minute, Kael. Am doar un sfert din ea, își îngustează ochii spre țigara din care trag cu nesaț.

— Și eu mai am o întreagă țigară de fumat, mârâi și îmi băg o mână în buzunar.

Până când mai am puțin din ea, decide să facă pe ambițioasa și să nu mai scoată niciun cuvânt. Stă cu mâinile încrucișate în jurul pieptului, bate din picior ca un copil râzgâiat și se bosumflă ca un bebeluș căruia i s-a luat jucăria. Rânjesc și decid să fiu primul care sparge gheața.

— Și de ce, mă rog, ai avea nevoie de o părere tocmai din partea mea?

Mă privește intens preț de câteva secunde, parcă mirată că am reușit să îmi calc pe orgoliu și să încep o discuție care se poate termina cu mine ascultând-o pe ea cum cântă la pian.

— Ești sincer și direct, nu ți-ar păsa dacă sinceritatea ta m-ar jigni.

— Destul de corect, mormăi și dau un bobârnac chiștocului care aterizează în grădină.

Mă mustră din priviri, dar nu spune nimic și mă trage după ea. Nu apuc să analizez prea multe din casa ei uriașă, căci mă trezesc într-o cameră goală, cu excepția pianului uriaș din mijlocul ei. În afară de instrument și un taburet, spațiul este înconjurat de geamuri exagerat de mari. Bineînțeles că are o cameră dedicată numai unui pian, doar este bogată. Nu m-ar mira ca la subteran să aibă o sală de sport, un cinema sau o piscină interioară.

Pe suportul pentru partitură stau așezate anapoda niște foi umplute de note cu un scris ordonat. Maleyah nu așteaptă să mai spun ceva, se așază, întoarce coala acolo unde presupun eu că este începutul și apoi apasă prima clapă. O melodie lentă umple tăcerea care se așternuse între noi. Momentan totul mi se pare ca orice muzică cântată la pian. Lentă și scoasă din filmele de dragoste. Totuși, felul în care își plimbă degetele pe clape mă atrage ca un magnet să mă apropii ca să o pot privi. Se mișcă galant, cu precizie. Tocmai când credeam că acesta este cel mai fascinant lucru pe care am să-l găsesc în toată șederea mea aici, ritmul melodiei urcă, la fel și tonalitatea. Abia ce îmi pot auzi gândurile. Totul e haotic și judecând după mișcările ei necontrolate, asta și vrea să fie. Am crezut că atunci când a înțeles că banii nu aduc fericirea, am văzut prin toate straturile sub care se ascundea. Dar dacă Maleyah cea calculată, ordonată, politicoasă, e un haos în interior?

Heeeei. Ce parere aveți? Oare începe Kael sa se schimbe? 🤔
Fiți cât mai activi și asa vom încerca și noi sa fim. Pana atunci... XoXo