Maleyah - În lumina întunericului

X. Ca de fiecare dată, primul

Perspectiva lui Kael:

Mă arunc pe burtă și încep să împing în genunchi și în coate, înaintând pe sub plasa care îmi apasă corpul. Mârâi, dar totodată ignor durerea resimțită la nivelul mâinilor și al picioarelor. Picături de transpirație îmi curg din păr, traversându-mi creștetul capului și prelingându-se pe întreaga față, împletindu-se apoi cu mizeria care se varsă odată cu ele. Murdăria ce-mi stă în colțul ochilor, gata ca atunci când clipesc să-mi intre în ochi, îmi îngreunează vederea.

Trag aer în piept și ies de sub plasă, cu hainele ude atârnându-mi greu pe trup. Îmi izbesc bocancii de noroi, făcându-l să se împrăștie în jurul meu. Îmi arunc mâinile pe gardul de lemn și ignor așchiile care îmi intră pe sub piele, înjurând în barbă. Parcurg toată înălțimea acestuia și sar de pe el, aterizând în picioare. Fug din nou și mă arunc pe trambulină, ca mai apoi să mă rostogolesc pe ciment. Pot să jur că am auzit câteva oase trosnind, dar chiar și cu oasele rupte și noroi în gură, înaintez ca și cum viața mea ar depinde de asta.

Mă mușc de buză când într-un final văd sfârșitul traseului și trag mai tare de mine. Măresc viteza, îmi îndrept coloana și îmi mișc brațele pe lângă corp, astfel încât să mă ajute să alerg mai repede.

Trec de final și mă opresc, așezându-mi palmele pe genunchi și încercând să-mi reglez respirația. Apuc una din sticlele de apă de pe marginea terenului și iau o gură mare din lichidul rece, fac gargara, iar apoi scuip totul, reușind să scap de o parte din gustul de noroi. Înghit apoi o cantitate considerabilă de apă, vărsând restul conținutului sticlei pe fața mea și în păr.

O bătaie prietenoasă pe umăr mă face să tresar pe dinăuntru. Îmi îndrept spatele și îmi ridic palma în dreptul tâmplei, apoi lăsând-o brusc pe lângă corp, în semn de salut. Colonelul Karsberger, îmbrăcat la patru ace și mereu corespunzător, îmi răspunde cu aceeași monedă. Își dă șapca cu imprimeu milităresc jos și dă noroc cu mine.

— Ca de fiecare dată, primul, spune mândru. Bravo, Kael!

— Mulțumesc, domnule! răspund cu respirația încă întretăiată și arunc un ochi spre colegii mei care se apropie de linia de final.

— Ține-o tot așa, băiete! exclamă. Îți prevăd un viitor strălucit, adaugă, apoi mă salută și se retrage.

Mă așez pe banca rece de fier de lângă teren și îmi rezem capul de spătarul dur al acesteia. Trebuie să aștept ca toată lumea să-și termine traseul înainte să pot pleca. Regula sergentului. Nimeni nu pleacă până nu-și termină toți cursa.

Oricât de stupide mi se par anumite reguli, locul ăsta chiar mi se potrivește. Mă simt în largul meu aici. Am știut că asta îmi doresc să fac încă de când am văzut un film cu și despre armată când eram mic. Am început să mă antrenez încă din timpul liceului și nu m-am oprit până nu mi-am atins scopul. Iar acum vreau să fiu cel mai bun. Așa că voi face tot ce este nevoie pentru asta.

Imediat ce am terminat antrenamentul, m-am repezit la cămin și am făcut un duș rece. Caden era deja în cameră când am ajuns, așa că m-am făcut comod în pat.

— Ia zi, mergi cu mine până în Dover azi? sparge tăcerea și își aruncă o geacă de blugi pe el din șifonier.

— Ce naiba să căutăm acolo? murmur și îmi bag mâinile sub cap.

— Merg să o văd pe Hayley, spune și își leagă șireturile vans-urilor săi.

Hayley? Caden merge să vadă o fată? O da, de parcă am să mușc momeala. De trei ani de zile nu-mi aduc aminte să fi mers vreodată să vadă o fată, cu atât mai mult la treizeci de kilometri distanță.