Maleyah - În lumina întunericului

VIII. Eu. Tu. Aparat Foto. Plajă

      

 Deși îmi este vag cunoscut, sentimentul erupe în inima mea. Nu am mai simțit de mult cât de plăcut este. Uitasem cum e să te lași dusă de val și să petreci ore în șir făcând același lucru de nenumărate ori. Aș minți dacă aș spune că nu mi-a lipsit. Aș minți dacă aș spune că nu mă simt liberă în acest moment.

Degetele-mi ating delicat clapele și îmi las capul pe spate, stând în șezut, lăsând notele să mă domine. Grăbesc ritmul, iar în camera goală răsuna aria talentatului Schumann.

Recunosc, e prima oară după mult timp când ating partiturile și pianul prăfuit, dar nu pot nega că nu am uitat nici linia melodică și nici măcar o notă din opera sa.

Deschid ochii când piesa ajunge la final și tresar când o văd pe mama în pragul ușii cum mă privește mândră, cu ochii în lacrimi.

— Iartă-mă, scumpo, știu că nu îți place să fi privită atunci când cânți, dar mi-a fost așa dor de asta.

Știu că i-a fost dor. Ea este cea care a insistat să iau acele cursuri de pian atunci când eram mică. La început nu înțelegeam de ce trebuie să învăț să cânt la un instrument pe care nici măcar nu îl înțelegeam. Însă cu timpul, începuse să îmi placă.

— Uitasem că avem camera asta, șoptesc zâmbind și arunc un ochi în jurul meu.

Pianul se află în mijlocul camerei, aceasta fiind înconjurată de patru geamuri înalte și înguste, acoperite de niște draperii cu câțiva trandafiri aruncați ici-colo. În rest, încăperea este goală, instrumentul fiind singurul element din această cameră. Oftez încet și-mi preling degetele de pe clapele reci pe picioare. Îmi reîntorc privirea la mama și nu mă pot preface că nu îi văd obrajii pătați de lacrimi. Zâmbește cald și cu pași înceți se apropie de mine, mângâindu-mă ușor pe umăr.

— Îmi place să te văd așa, murmură. Vreau să fii o femeie independentă! spune și îmi strânge ușor omoplații între degetele sale. Vreau să te maturizezi, Mal, șoptește și se așează lângă mine pe scaunul dreptunghiular din lemn. Sunt prietena ta, dar și mama ta. Știu că fata mea are nevoie să se maturizeze, bombăne și îmi apucă ușor capul în palma ei, astfel încât să-mi rezem fruntea de a ei. E timpul...

— Știu, pufnesc și îmi las umerii să cadă. Lucrez la asta, spun și arăt cu mâinile în jur. Încerc să fac totul să meargă.

Pentru câteva minute, tăcerea umple camera. Nu e genul de tăcere la care mă simt obligată să spun ceva doar pentru că e jenantă liniștea, e genul de tăcere pe care o savurez cu cea mai mare plăcere.

— Cina e gata în zece minute, șoptește, îmi sărută fruntea, iar apoi se ridică și din doar câțiva pași părăsește încăperea micuță.

Nici nu știu câte ore au trecut de când stau aici. Am început să pierd noțiunea timpului atunci când cânt. Am început să mângâi clapele luni, după ce am ajuns acasă de la liceu. Neștiind ce altceva să fac, mi-am amintit de această cameră. Mi-am spus că stau cinci minute, iar acum este deja joi, iar eu nu fac nimic altceva cu timpul liber.

Am reușit chiar să nu mă mai gândesc la bădăran. Sau mă rog, nu atât de mult. Recunosc că încă mai am momente când închid ochii și îi văd ochii albaștri, dar nu durează mai mult de o fracțiune de secundă, căci am grijă ca în momentul în care îmi apare în gând să vin să cânt la pian. Mereu.

Așadar, sunt pe calea cea bună. Mai am doar două zile din pedeapsă, apoi îmi pot relua viața.

Mă ridic de pe scaun și înainte să ies pe ușă mai arunc o privire camerei. Oftez zgomotos și mă gândesc că e bine. Îmi va prinde bine cântatul la pian, faptul că am început ușor, ușor să studiez pentru examenele finale și că plănuiesc să devin independentă, toate astea îmi vor face bine.