Maleyah - În lumina întunericului

XXII. Într-o altă lume

        Sentimentul care se strecoară acum în sufletul meu nu este milă, este suferință. Sufăr pentru el. Pentru că îmi imaginez ce viață a trebuit să ducă acolo, unde nu era niciun Kael și nicio Maleyah ca să-i aducă jucării și dulciuri o dată la ceva timp. Kael nu e un om rău, ci doar o persoană tăvălită prin viață. I-aș spune că îmi pare rău, dar asta nu l-ar ajuta cu nimic. Cred că a auzit asta de atâtea ori, încât s-a săturat.

        Oftează și îmi îndepărtez capul doar ca să-i ating pieptul cu buzele.

        — Copiii te adoră, toată ziua vorbesc despre tine, îi spun cu capul strecurat între scobitura dintre gâtul și umărul său.

        Reflectă un timp asupra spuselor mele, deși au fost doar trei cuvinte pline de adevăr. Începeam să cred că nu îmi va mai spune nimic, dar pare că el doar s-a gândit de două ori înainte să spună ceva.

        — Adevărul este că ce le lipsește copiilor nu sunt jucăriile, ci sentimentul de stabilitate. Pe mine mă știu dintotdeauna, sunt o persoana constantă în viața lor. În plus, eu pot să-i car pe umeri, glumește, dar mie mi se șterge zâmbetul de pe buze.

        Deși este cea mai lungă conversație a noastră nu mă pot bucura de ea. Mă întristează faptul că nu a avut o copilărie ca a mea sau cel puțin apropiată. Pentru numele Dumnezeu, schimbă subiectul ori de câte ori îi fac vreun compliment.

        Scot aerul pe care l-am ținut captiv în plămâni, iar el îmi ridică bărbia pe care mi-am coborât-o fără să-mi dau seama, ca să îl pot privi în ochi. Își mută pupilele de la ochiul meu stâng, la cel drept, asigurându-se că îmi are toată atenția captivată. Ar trebui să știe că o are pe toată încă de când l-am văzut prima oară.

        — Dacă aș fi știut că o să te întristez, nu ți-aș fi povestit nimic în seara asta, șoptește în timp ce degetele lui mari se opresc pe obrajii mei și îi mângâie discret. Sper că nu ai glumit când ai zis că nu o să mă privești cu alți ochi.

        Înghit în sec și încerc să ignor senzația de uscăciune de la baza gâtului.

        — Nu te privesc cu alți ochi, doar că mă lovește realitatea. Mă simt ca și cum eu am trăit într-o altă lume.

        Și așa și este. Cu cât stau să mă gândesc mai mult la asta, cu atât realizez cât de superficială a fost copilăria mea. Cât timp eu îmi făceam griji că nu o să apuc nu știu ce rochie în ediție limitată, el probabil că se confrunta deja cu lumea dură de afară și învăța cum să facă față realității.

        — Cred că ar trebui să mă întorc la petrecere, murmur când îi observ privirea pierdută în goliciunea întunericului. Mi-ar plăcea să vii și tu, dar știu că nu o vei face.

        Dă din cap și îmi face semn să mă așez pe șa. Starea lui s-a schimbat brusc și știu că discuția noastră s-a încheiat, dar nu mă deranjează. Accept tăcerea lui și prefer să nu o las să strice ultima oră petrecută împreună. Totul a fost perfect și faptul că mi-a povestit despre trecutul lui e cel mai frumos cadou pe care putea să mi-l ofere.

        — Mulțumesc pentru seara asta, murmur în timp ce încalec motocicleta.

        Îmi atașez cu atenție casca, cât timp el face la fel și se urcă în fața mea. Aleg ca acum să îi înconjor umerii cu degetele. Nu cred că se cuvine să îl iau în brațe. Nu după tăcerea stânjenitoare care s-a așternut între noi.

                                                                   ***

        Ultimele săptămâni au trecut pe nesimțite, poate se datorează și faptului că nu am avut prea mult timp să respir. M-am împărțit între copii și liceu în cea mai mare parte a timpului, dar am reușit să-mi regăsesc și pasiunea de care aveam nevoie pentru a cânta din nou la pian. Am început să lucrez la o melodie și am realizat că este mult mai greu decât am crezut să urmezi pașii de pe youtube, coordonați de profesioniști. Întâlnirile mele cu Kael, în afara orfelinatului au fost destul de rare și nicidecum atât de profunde precum ultima. Îmi oferă senzația că ori de câte ori îmi dăruiește și cea mai mică informație despre el, se înfricoșează și dă înapoi. Nu-l condamn, iar singurul lucru care mă oprește este gândul că el nu s-a mai deschis în fața nimănui până acum și nu știe cum ar trebui să se comporte.