Maleyah - În lumina întunericului

XVII. Ți-am zis să stai departe de mine

        Nu am fost niciodată ușă de biserică, dar nici nu am căutat vreodată să devin una. Vecinele mele au avut cu siguranță grijă ca asta să se afle în tot cartierul. Nu sunt toate așa și chiar nu sunt multe, dar chiar și în ciuda acestui lucru, se descurcă de minune când vine vorba de a duce vestea dintr-o parte în alta. Tocmai acesta este motivul pentru care stau ascunsă în spatele a doi boscheți paraleli cu casa doamnei Robinson, așteptându-l pe Kael să vină înainte ca ea să iasă.

        Pot să aud mașina de la depărtare și mă ridic, scuturându-mi frunzele de pe blugi. Când autoturismul se oprește în dreptul picioarelor mele, ușa casei Robinson se deschide. Pufnesc și înjur în barbă, încercând să găsesc mai repede clanța portierei și să evit un moment stânjenitor.

        — Maleyah! spune toată într-o bucurie.

        Mă blestem în gând pentru că nu am fost mai iute și încerc să găsesc o scuză bună pentru care mă urc într-o mașină pe care ochii ei nu au mai văzut-o. Nu mă înțelegeți greșit, nu îmi este rușine de ea, ci de faptul că vede ceva și spune ceva total îndepărtat de adevărata poveste. Asta mai aveam nevoie, să-i mai am și pe ai mei pe cap din cauza unei idei inventate de o vecină care se poate confunda foarte ușor cu o cameră de filmat.

        — Doamnă Robinson! mimez un fals entuziasm și zâmbesc de umplutură. Ce faceți? întreb din politețe.

        — Nu prea bine, murmură. Dar lasă asta! chicotește din cealaltă parte a străzii. Cine-i norocosul? face cu ochiul ca și cum el nu ar putea să o vadă.

        — Cine? El? spun și deschid ușa mașinii. E șoferul Uber-ului, mă duc până în centru, îi explic și îmi mut privirea pe Kael care mimează un pe bune cu buzele, gesticulând frenetic.

        Îl ignor și îmi iau la revedere de la femeia roșcată și mă rotesc dintr-o mișcare, proptindu-mi fundul pe scaun. Îmi pun centura și îl privesc dojenitor, ca mai apoi să mă bufnească râsul când îi văd fruntea încrețită de frustrare.

        — Ai face bine să plătești și cursa, mă atenționează. Știi, șoptește și se apropie amenințător de mult, din moment ce sunt șofer.

         Respirația sa caldă îmi atinge nasul, lucru care-mi gâdilă zona respectivă și mă obligă să inspir mirosul gumei de mentă abia începută. Mirosul său puternic de parfum nu trece neobservat, ba chiar reușește să mă facă să mă înăbuș într-un strănut zdravăn.

        — Nu cumva vrei și bacșiș? râd și îi fac semn cu privirea să plece de pe loc.

        — Depinde despre ce fel de bacșiș vorbim, surâde sincer.

        Încă încerc să mă obișnuiesc cu idea că poate râde, mai ales că o face cam rar, iar atunci când o face, se trezește râzând la propriile glume. Ceea ce uneori reușește să mă prindă chiar și pe mine. Profit de oportunitatea rară de a ma bucura de zâmbetul său și sincer proastă aș fi dacă nu, pentru că îi șade al naibii de bine. În colțul buzelor se ascund două gropițe, proeminente și adânci. De obicei zâmbește cu un singur colț al gurii – și de cele mai multe ori, din politețe.

        — Găină fricoasă ce ești, rânjește și virează la dreapta.

        Înghit în sec la auzul cuvintelor pe care le spune cu atâta încredere de sine și îmi arunc ochii pe geam, încercând să-i evit căutătura mai mult ca sigur cercetătoare.