XXIV. Ce te face fericit?

1.3K 128 20
                                    


Închid ochii și trag adânc aer în piept. Îmi relaxez degetele pe clape, iar singurul gând care îmi trece acum prin minte este cât de minunat ar fi dacă pământul ar deschide o gaură neagră sub picioarele mele cât mai repede posibil. Am vrut să fiu o distragere pentru el, deși ideea că îi voi oferi o parte atât de personală din mine m-a terifiat. Oricum, a venit mai mult obligat decât de plăcere și în momentul ăsta nu îmi găsesc curajul să mă răsucesc spre dreapta, acolo de unde răsuflarea lui întretăiată îmi mângâie pielea. Își drege vocea, lucru care îmi amintește că ar fi cazul să îmi deschid ochii. Îmi netezesc cutele imaginare ale pijamalelor și îmi găsesc puterea de a mă uita la el. Mare greșeală. E greu de explicat ceea ce vor să spună irișii săi. E curios, mirat și poate îngândurat după felul în care fruntea sa s-a încrețit.

Adevărul este că am emoții. Îmi este frică de faptul că nu o să îi placă, iar misiunea mea de a îl face pe el să se simtă bine, mă va dezamăgi pe mine. Sau cel puțin îmi va întrerupe progresul în a compune. Mă demoralizez foarte repede, tocmai de aceea mă înjur în gând pentru decizia rapidă pe care am luat-o.

— E bună, își plescăie buzele ca și cum nu îi vine să creadă că eu chiar știu să cânt la pian.

După câteva momente de încordare, îmi permit să mă calmez. Încuviințez, mulțumită de răspunsul lui scurt. Cred că înseamnă de fapt mult pentru mine că îi place. În afară de părinții mei, nu mi-a mai ascultat nimeni compoziția. Nu e ca și cum aș fi scris de ani buni și am ținut totul ascuns, dar chiar și cea mai mică părere contează. Cum și o singură opinie diferită fața de restul poate schimba multe.

— Nu prea mă pricep eu, dar presupun că restul e în regulă.

Zâmbesc la încercarea sa de a transforma orice compliment în orice altceva. Mă ridic și pornesc spre ieșire. Nu e nevoie să îi spun să mă urmeze, știu că abia așteaptă să plece din casa. Ne așezăm din nou în fața casei și oftez plictisită, aruncându-mi mâinile pe lângă corp. Nu bagă de seamă. În schimb, își scoate o altă țigară și o aprinde. Mă obosește doar pe mine să văd cum își chinuie plămânii. Nu știu de ce îi place să fumeze. Încerc să îmi capturez în minte o imagine cu el ca nefumător, dar nu reușesc. Face parte din gesturile lui. E stresat, fumează. E plictisit, fumează. Nu știu dacă fumează atunci când e fericit, dar nu cred că voi afla prea curând. Dacă până acum a fost ca un zid de piatră morocănos, acum e mai ceva. E ciocanul lui Thor. Impenetrabil și indestructibil.

— Kael? mă trezesc vorbind.

— Mhm? mormăie cu țigara între buze.

— Ce te face fericit?

Acum am toată atenția lui. Și-a întors capul atât de repede încât încep să mă îndoiesc că nu s-a uitat tot timpul la mine. Deschide gura să spună ceva, dar o închide la fel de repede, urmată de o încleștare a maxilarului. Fruntea i se încrețește și alege să renunțe la țigaretă, lăsând-o să-i atârne între degetele răsfirate spre asfalt. Se uită în depărtare, apoi la mine.Mă face să cred că nu l-a mai întrebat nimeni asta de reacția lui a fost atât de nefirească. Încă pare blocat. Nu știe dacă să îmi răspundă, ce să îmi spună sau care dintre variante. Atât de misterios ești, Kael? Nu poți răspunde la o simplă întrebare?

— Nu o să răspund la asta, spune și își concentrează interesul asupra fumului pe care îl scoate pe gură.

        Mă încrunt, nesatisfăcută de replica sa. Nu scapă atât de ușor de mine. Sunt o fire băgăcioasă de fel și totuși m-am putut abține din a-l scoate din sărite – majoritatea timpului. Va putea și el să răspundă la o întrebare nevinovată.

Maleyah - În lumina întunericuluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum