Maleyah - În lumina întunericului

IX. Pui cam multe întrebări

 Ziua de sâmbătă a fost cu siguranță cea mai grea zi din săptămâna de pedeapsă. M-am trezit cu gândul la Kael și nici cu concentratul asupra altor lucruri nu m-am prea descurcat. Nu am putut cânta deloc la pian, nu am avut poftă de mâncare și nici cu Heath nu am vorbit aproape deloc.

Mă tot întreb ce a vrut să însemne gestul său de vineri. Adică, el îmi spune să stau departe de el, ca mai apoi să mă ciupească de fund? În ce univers are asta sens?

Mi-am petrecut tot timpul în pat, cu privirea ațintită pe tavan, gândindu-mă la băiatul cu ochi albaștri care nu vrea sub nicio formă să-mi iasă din minte. Mi-am făcut mii de scenarii în legătură cu atitudinea sa. Mi-am reimaginat de sute de ori ochii săi pătrunzători cercetându-mă din cap până în picioare. Am visat cu ochii deschiși la buzele sale moi și cărnoase, la cum ar fi să le simt din nou peste ale mele. Am adormit gândindu-mă la el, și m-am trezit mai hotărâtă ca oricând să îi cer o explicație pentru ziua de vineri.

Și bineînțeles că nu am stat pe gânduri, căci m-am ridicat și mi-am scos jeanșii negri, un tricou, geaca de piele și bocancii de aceeași culoare. Mi-am ondulat rapid părul, iar înainte să plec am mai aruncat o ultimă privire în oglindă. Nu-i rău. Chiar deloc.

Cobor grăbită scările în spirală, iar la capătul lor mama zâmbește cu un singur colț al gurii. Își trece mâna prin păr și se dă la o parte chicotind.

— Cine-i norocosul? spune după ce mă lasă să trec.

— Heath, mint.

Sunt apropiată de mama, foarte apropiată, dar sigur nu ar fi fericită să audă că fata ei se duce după un băiat care este un bădăran cu diplomă. Tocmai de aceea aș prefera să nu știe ce am de gând să fac. Cel mai probabil m-ar convinge pentru o perioadă să stau departe de el, dar n-ar dura mult. Mă cunosc. Încă un motiv pentru care vreau să-l înfrunt pe Kael. Vreau să știu ce-și dorește de la mine și nu mă las până nu aflu. Și sunt sigură că nu va fi ușor, căci din timpul petrecut cu el până acum, reiese faptul că nu e tare încântat să-și dezvăluie intențiile.

Mă urc în taxiul care mă așteaptă deja în fața casei și în aproximativ jumătate de oră acesta parchează în fața service-ului unde sper să îl găsesc pe Kael. Fiind duminică, nici măcar nu știu dacă este deschis. Plătesc cursa și cobor înghițind în sec din mașină. Picioarele îmi sunt ca de gelatină, iar inima îmi bate cu putere în piept doar la gândul că îl voi revedea.

Traversez cu pași timizi distanța până la intrarea în garaj, iar respirația mi-o ia razna când văd ușa deschisă. Mă uit în parcare după motorul pe care îl văzusem săptămâna trecută, dar nici urmă de el. Totuși, ceva mă face să cred că e aici.

Și am dreptate, pentru că imediat cum pășesc în atelier, îl văd. Este cu spatele la mine, îmbrăcat cu aceeași salopetă pătată de ulei și cu bocancii săi uzați în picioare. Este așezat pe vine și lucrează la motorul negru care presupun că este al său. Din când în când, își trece mâna prin păr, fără să-i pese că s-ar putea murdări.

— Nu credeam că o să te mai văd pe aici, râde ironic, încă cu spatele la mine.

Probabil m-a văzut când am ieșit din taxi sau chiar nu știu. Dar răspunsul lui mă încinge și mai tare, căci el este cel care mi-a spus să stau departe de el. Și nici nu stau să mă gândesc din nou, pentru că îi spun și lui asta:

— Nu tu ai spus să stau departe de tine? îngân și cu pași înceți mă apropii de el.

Se ridică, păstrându-și privirea pe cârpa murdară din mâna sa, ca mai apoi să o rotească pe degetul arătător și să deschidă un dulap de alături. Apucă un clește și lasă batista acolo, iar apoi se întoarce, plasându-și mâinile pe roata motorului. Pufnește amuzant și își pune cealaltă mână pe șa, mângâind-o ușor, apoi ridicându-se repezit își fixează privirea pe mine.