Maleyah - În lumina întunericului

XXVII. Nu te mai gândi

        Înghit în sec, traversându-mi privirea pe tot conturul feței sale. Încerc să mă uit oriunde, numai în ochii lui nu. Știu că dacă m-aș uita la el, nu m-ar privi drăgăstos, ar fi rece, ca în majoritatea timpului pe care îl petrece cu mine. Mi-ar plăcea la nebunie să comunice, să îmi spună ce îl apasă, să îmi arate afecțiune sau orice urmă că el simte cu adevărat ceva. Uneori nu pot să ignor gândurile ce îmi spun că eu sunt doar o joacă pentru el. Cred în mare parte asta, dar apoi, îmi aduc aminte de câteva lucruri drăguțe pe care le-a făcut pentru mine. Cum ar fi cadoul de ziua mea, perioada în care mă ducea la liceu, momentul când am căzut de pe motocicleta lui și părea atât de îngrijorat încât aș fi zis că e altă persoană sau ca acum, când mi-a adus apa și cornul fără să îi cer. De cele mai multe ori mă scoate din sărite, dar cred că nu mă enervez niciodată cu adevărat.

        — Nu te mai gândi, îl aud șoptind peste liniștea ce se așternuse între noi.

        Închid ochii și oftez, ca mai apoi să mă trezesc lipindu-mi fruntea de a sa.

        — De ce trebuie să fii mereu atât de misterios?

        Îl simt cum se încordează și cum își ține respirația. Recunosc că acum puțin timp mi s-a destăinuit. Totuși nu a fost suficient. Eu dacă aș fi avut ceva de povestit despre viața mea, probabil nu aș mai fi tăcut din gură. Doar că în cazul meu nu este nimic de spus. În schimb, cred că el este plin de atâtea gânduri.

        — Face parte din șarmul meu, glumește și îmi ridică bărbia cu un deget, dar refuz să-l privesc în ochi. Uită-te la mine, Maleyah, îmi cere pe un ton serios.

        Fac așa cum spune fără alte comentarii. Irișii săi de un albastru de cristal mă cercetează cu atenție. Kael își ridică o mână și îmi mângâie ușor obrazul.

        — Nu sunt misterios. De fapt, tu știi mai multe despre mine decât oricine.

        Mă privește pe sub sprâncene în așteptarea unei reacții din partea mea. Nu îl pot contrazice și îl cred, tocmai pentru că pare genul de persoană care se deschide foarte greu sau care nu vorbește cu nimeni.

        Încuviințez, iar apoi el mă imită și îmi face semn din cap să pornim la drum.

***

Deschide ușa doar prin apăsarea clanței și încerc să nu îmi arăt uimirea de pe chip când mă întreb în gând de ce aceasta nu este închisă. O deschide larg, iar apoi îmi fac semn să intru prima. Pășesc cu reticență cât timp podeaua de lemn scârțâie sub picioarele mele. M-a adus la o cabană bătrânească, dar totuși drăguță și primitoare. Intrarea te aduce direct într-o sufragerie spațioasă, cu o canapea vișinie ce arată foarte confortabilă, în mijlocul ei, un televizor micuț suspendat pe peretele vopsit cu crem, o măsuță mică între cele două și foarte multe perne și covorașe colorate.

— Mă duc să bag niște lemne, spune după ce își drege vocea. Fă-te comodă.

Dau din cap, încă cu spatele la el și deschid o ușă din spatele sofei, fără să mă mai intereseze dacă a plecat sau nu din casă. Restul pereților din locuință sunt pur și simplu din lemn, exact ca în camera în care tocmai am intrat. Un pat mare, care nu pare a fi doar de două persoane, ocupă majoritatea spațiului. O noptieră drăguță, tot din lemn, se ascunde în colțul din dreapta, unde se află și o fereastră. Continui să merg și fac ochii mari când văd o ramă. O apuc între degete și îi mângâi suprafața. O femeie frumoasa, are la picioare un copil frumos. Îi înconjoară o pădure, iar luminile de pe fața lor se află în contrast cu vremea de afară care pare să fie friguroasă. Oare o fi rudă cu Kael?

Îmi alung repede gândul când îmi aduc aminte de tragedia prin care a trecut. Kael e singur și nu are familie. Cât de greu poate fi asta... ? El nu a avut un tată de la care să învețe cum să fie bărbat, nu a avut o mamă care să învețe cum să se comporte cu doamnele și să-l sufoce cu îmbrățișări și sărutări. Cu siguranță, nu a avut o copilărie normală.

Și atunci vine întrebarea, cine este aceasta femeie? Nu pot să găsesc niciun răspuns.

Doar dacă... am intrat prin efracție pe o proprietate privată! Sar ca arsă și pun imediat fotografia jos, iar apoi fug până în sufragerie. Acum se explică de ce nu avea cheie! Traversez camera și deschis ușa, gata să scap de aici mai repede, doar că dau piept în piept cu Kael, la un pas de a cădea în fund. Ma dezmeticesc repede și mă agăț de clanță.

Pare că-l amuză foarte tare faptul că gâfâi și ca nu îmi pot stabiliza ritmul respirației. Ei bine, ți-ai găsit prost momentul să zâmbești, băiete!

— Ai dat de vreun șoarece? glumește pe seama mea.

Mârâi și îl privesc cât de încruntată pot.

— Vrei să îmi explici, te rog, cum am intrat în casă? ridic o sprânceană.

Pentru o secundă mă privește sceptic, apoi mă dă la o parte și se așază pe canapea.

— Pe ușă? întreabă în timp ce caută telecomanda cu palmele.

Îmi dau ochii peste cap și mă răsucesc, altfel încât să-l pot privi. Îmi pun mâinile în șolduri, adoptând o atitudine serioasă.

— Nu asta voiam să spun. A cui e casa asta? A ta nu e, spun atunci când văd că își întredeschide buzele ca să vorbească.

— Corect.

Fac ochii mari, apoi mă reped spre el când văd că aprinde televizorul și că nu mai are de gând să îmi acorde atenție. Mă poziționez în fața lui și îl țintesc cu degetul.

— Cum adică nu e a ta?

Mă privește plictisit, oftând.

— Ce vrei de fapt să auzi, Maleyah?

— Nu știu, doar că nu mă așteptam să mă aprobi, strig și îmi frec fruntea cu degetele. Dacă află cineva, o să luam ditamai amenda!

Dă din umeri, vizibil neafectat de ce am putea păți. Nu înțeleg cum mă poate aduce aici, nici măcar nu realizează că nu este doar el implicat în asta. Nici nu mă pot bucura de frumusețea locului, căci deja aud sirenele poliției sau cum o ușa se deschide, apoi să intre proprietara cea frumoasa. Oftez și mă frâng pe locul liber de lângă el, frecându-mi tâmplele cu degetele.

        Tot la ce mă pot gândi este cum voi scăpa de eventualele probleme. Singura decizie înțeleaptă ar fi să plecăm cât mai repede cu putință de aici.

        Când începe să râdă în hohote, abia ce mă pot abține să nu îi dau una. De fapt, chiar îi dau. Aș fi zis că râde pe seama fricii mele, dar nerodul se amuză ca nu m-am prins că își bate joc de mine.

        Îl lovesc cu pumnii în piept și mână, până mă dor. Deși i-am dat mai mult în joacă, e destul de obositor. Îmi dau ochii peste cap și mă bosumflu. Kael nu face decât să mă privească cu cel mai frumos și colorat zâmbet pe buze. Mă las păgubașă și îi răspund cu un surâs.