Chains [H.S.]

Capitolul 14

A facut mai multi pasi spre mine, ceea ce m-a facut sa imi musc buza inferioara, iar apoi sa imi acopar gura cu ambele palme, sperand sa nu scot vreun sunet. Nu stiu daca el simtea asta insa creea o tensiune in camera. Asta probabil pentru eu sunt intrusul si tocmai am intrat in starea de panica. S-a oprit brusc din mers si puteam sa jur ca este mult prea aproape de mine, de locul meu. Nu se misca, de abia daca ii auzeam respiratia. Tot ce auzeam erau doar bataile propriei mele inimii care mai are un pic si face un atac. E acel moment in care ma trec toate apele si toti fiori si dintr-o data, ma mananca tot corpul, mai ales zona gatului si zona omoplatului, iar eu incercam din toti rasputerii sa nu ma mai gandesc la asta pentru a ma putea tine. Insa in acest moment, acest lucru parea imposibil.

Ma rugam sa miste, sa plece, sa faca naibii ceva, doar sa nu cumva sa se puna la birou pentru ca l-a apucat cheful de citit. Linistea asta este absolut usturatoare, iar asteptarea pare infinita. Este de-a dreptul infiorator.

Am oftat in sinea mea usurata cand l-am auzit ca se misca, insa usurarea nu a durat prea mult pentru ca am putut sa ii observ varful bocancului in partea mea dreapta, ceea ce m-a facut sa suspin. Din fericire, suspinul a fost inabusit de palma mea care inca imi acoperea gura. Am mai facut un pas spre stanga mea, acum putand sa ii vad tot pantoful.

Sunt moarta.

Mi-am spus, tragandu-mi cat am putut de silentios genunghii mai la piept, aproape lipindu-mi genunchi de sani la perfectie. Mi-am inchis ochii si am ascultat atenta. Rasfoia niste foi. Zgomotul s-a oprit si l-am putut auzi cum si-a schimbat directia, eu strangand mai tare din ochii.

Bine, acum sunt cu adevarat moarta.

Am asteptat ca acesta sa se aplece si sa ma descopere ca in acele filme de groaza cu psihopati. Asa ma simt si eu acum, asteptandu-mi sfarsitul, chiar daca este ambalat in alta culoare. Am asteptat acel moment insa nu a venit. S-a deplasat prin camera si s-a oprit mai apoi cateva secunde, dupa care s-a auzit geamul cum a fost inchis. Am inghitit in sec, incercand sa raman tacuta.

Mi-am deschis ochii uimita, aproape necrezand cand am auzit usa cum s-a inchis in urma pasilor sai de prag. Mi-am indepartat mana de la gura si am asteptat in liniste, nici macar eu nestiind exact ce, dar am asteptat sa se intample ceva.

Au trecut aproape 10 minute si nu s-a mai auzit nimic, inafara de pasii lui scurti si usa de la intrare care s-a trantit cu putere. Mi-am varat mana stanga in buzunarul pantalonilor si mi-am scos telefonul, observand ca mainile imi tremura din cauza socului de mai devreme. Am oftat, deblocandu-mi telefonul.

Niciun mesaj, niciun apel. Exact asa cum ma gandeam si eu. M-a lasat balta.

Am iesit de sub birou si am incercat sa ma scutur pentru a opri tremurat si cu greu, am reusit. Am deschis din nou sertarul si am luat jurnalul, deschizandu-l pe birou. Am inceput sa il rasfoiesc si sa fac poze din loc in loc, iar dupa ce am considerat ca am destule poze, l-am pus la loc, asigurandu-ma ca l-am pus perfect.

Daca nu am fost prinsa cand m-am ascuns cu el in camera, nu imi pot permita sa ma prinda doar pentru ca am fost neatenta.

Ma indrept spre geam si il deschid greoi, sarind afara. Ma chinui sa il inchid la fel de bine cum a facut-o si el, iar apoi ocolesc casa, incepand sa fug odata ce ajuns pe trotuar, vreo doua-trei case, iar apoi imi mentin mersul.

Zambesc. Universul a tinut cu mine de data asta.

***

14 septembrie 1769

Pentru o secunda, aproape ca m-a convins. Aproape ca m-a controlat, as putea remarca. Desigur, nu as recunoaste-o in veci, insa ea e singura care chiar ma poate controla, imi da puterea de a tine totul sub controlul meu, chiar daca totul se datoreaza ei. In preajma ei, totul este atat de calculat, dar si fragil. Sunt instabil in preajma ei, insa de fiecare data, ea stie cum sa linisteasca totul, cum sa imi redea culoarea ochilor.