Chains [H.S.]

Capitolul 31.

Bataiele inimii mele imi bubuiau in propria-mi ureche. Sunetul ma deranja, deoarece acesta persista zgomotos. M-am gandit cum ar fi fost sa mi-o scot din piept. Mi-am pus mana pe piept si mi-am infipt unghiile in carne. Am simtit o usturime usoara, apoi nimic. Am strans tricou in mana, privind in gol tabla. Harry nu venise astazi la liceu, dupa cum deja m-am si asteptat sa o faca. Aseara l-am asteptat dupa antrenamente in fata casei lui mai bine de doua ore, dar nu a venit. Ceea ce nu m-a suprinde. Am vrut sa il sun, dar am realizat ca nu aveam numarul lui. Apoi am realizat ca probabil nici nu va veni acasa, ca probabil pur si simplu vrea sa ma ignore, sa stea departe de mine. Asa cum face de obicei cu orice problema de a sa, o ignora sau da cu pumnul in ea. Ma intrebam daca eu meritam sa fiu lovita de pumnul sau. As fi putut sa fiu sincera si sa spun ca eram putin ingrijorata de absenta lui, dar stiam ca isi poate purta singur de grija. Ingrijorarea mea nu era tocmai pentru ca el ca nu isi poate purta singur de grija, ci mai mult pentru cei din jurul sau. Apoi mi-a trecut prin cap faptul ca probabil acum se izoleaza de toti si probabil nici nu va avea pe cine sa isi verse nervii. Stiam ca eu ii provocasem acei nervi, dar nu intelegeam de ce reactionase intr-un asemenea hal. Harry pur si simplu este bipolar, sau cel putin asa tinde sa-mi arate mie ca este. 

De dimineata, Ryan m-a asteptat in fata casei si desi nu am vrut sa merg cu el la liceu, am realizat ca nu mai era altcineva care ar fi putut sa ma duca. Realisasem in aceasta dimineata cat de singura sunt de fapt. Eu chiar sunt singura aici si daca nu l-as fi avut pe idiotul Ryan, probabil aveam pe nimeni de fapt. Si Ryan pana la urma este fratele meu, el trebuia sa ma suporte spre deosebire de altii. Dar adevarul este ca eu nu voiam sa il mai suport. Dezamagirea pe care o simt pentru el nu am mai simtit-o pentru nimeni intr-un asemenea hal. In masina nu am scos niciun cuvant, niciunul dintre noi. Am ramas amandoi tacuti, iar eu nici macar n-am vrut sa ma uit la el. Nu i-am spus mamei de pastilele acelea cumparate de Ryan de la Thompson, si nici nu am indraznit sa vorbesc cu el despre asta. Desi probabil ar fi trebuit sa o faca, am ales sa il tratez cu indiferenta. O parte din mine stia ca daca aveam de gand sa ma iau de el, acesta va incepe sa se crizeze si sa mi le intoarca impotriva mea. Nu voiam sa spun ca era treaba lui ce face cu viata lui, pentru ca viata lui ma afecteaza si nu numai, dar intr-un mod deosebit nu-mi pasa atat de mult pe cat ar trebui. Ceea ce poate suna dureros, dar habar nu are cat de mult m-a durut pe mine sa il vad cu ratatul ala in vestiare facand taman asta. Si eu as vrea sa iau o pastila d-aia nenorocita uneori, dar nu cedez la orice cacat si ma arunc in toate prostiile astea ale adolescentei. Stiu ca lui i se pare ca nu face mare chestia, dar eu ma tem pentru el si stiu ca si el stie asta. N-am de gand sa il las in pace totusi, dar il voi supraveghea in liniste. Oricum nu il puteam monitoriza 24/7 si degeaba as fi incercat sa o fac, Ryan are viata lui, iar eu o am pe a mea. 

Cand s-a sunat de pranz, nici nu am mai trecut pe la cantina. Nu aveam pofta de mancare, nu aveam pofta de nimic mai exact. Am trecut in graba pe langa ea si am urcat scarile spre laborator. M-am oprit pe hol, cercetandu-l de la un capat la altul, dar era gol. Cand am intrat in sera, m-am gandit ca ar fi existat o posibilitate sa fie si el acolo, dar nu era. M-am asezat in fund, sprijinita de balustrada. L-am asteptat, dar nu a venit. Mi-am dat seama ca nici nu avea sa vina, Harry nu va veni azi. Probabil nici maine, nici poimaine, asa cum facuse acum o saptamana. Ma va lasa singura, asa cum face el de obicei cand da de ceva greu. Dar pana la urma ce stiu eu despre el? Habar n-aveam de nimic din viata lui. Nu stiam nimic despre el in general, nu-l cunosteam de fapt. Cateva cacaturi de povesti aruncate in vant pentru o proasta ca mine sa le digere. Nu puteam sa spun ca nu le credeam pentru ca eu eram dovada vie ca ceva din ele era real, dar pur si simplu parca puteam simti superficialitatea din grasul lui cand vorbeste. Nu exista implicare atunci cand povestea ceva. Este adevarat ca depinde despre ce vorbea, depinde si de starea in care se afla. Sunt multi factori care determinau felul sau de a-mi relata cate ceva, dar in majoritatea cazurilor puteam sa-mi dau seama ca se detasa de ce spunea. Harry are o voce profunda si extrem de joasa, in majoritatea cazurilor parand ragusit. Ceea ce probabil si este mereu din cauza felul in care obsinuieste sa tipe si sa se rasteasca. Mereu imi vorbeste dur si cu subinteles, mereu imi ordona si asteapta sa execut fara sa ma opun, de parca as fi o jucarie pentru el. O parte din mine credea ca Harry nu e real, ca nu voia sa fie real. Nu voia sa fie aici, prezent, atunci vorbeste cu mine. Mintea lui pare mereu ca are cate doua usi deschise, una in care se afla el si una din care iese vocea sa.