Asasin personal (BoyxBoy)

paisprezece

Am ajuns în fața apartamentului unde am locuit până acum. Îmi dă jos bagajele, dar îi fac semn să plece că mă descurc și singur. Acesta mă ascultă și pleacă. Încă este întuneric, dar în curând va răsări oarele. Simt o mână pe umărul meu și după o îmbrățișare strânsă.

-Te ajutăm?

Îi răspund afirmativ și urcăm în apartament. Îmi dau jos masca și tot ce mai am pe mine, rămânând doar în blugi și tricou. Mai primesc o îmbrățișare de la frații mei și aproape că ajung pe podea.

-Pe la prânz mergem... Acasă, bine? Acum vrem să știm ce-ai mai făcut.

Dau afirmativ din cap, dar nu prea îmi place idee de-a le spune ce s-a mai întâmplat în viața mea. Ne așezăm pe canapeaua din living, iar cei doi încep să zică cât de mult urăsc faza cu presa.

-Ești bine?

Îl aud pe Alex și-i simt mâna pe umărul meu. Îi răspund, ridicând din umeri ceea ce-i face să mă privească curioși, dar și îngrijorați.

-Este pentru că te-am obligat să te întorc?

Stau pițin pe gânduri și răsund negativ. Oricum m-aș fi intors la un moment dat, deci nu e asta. Pur și simplu încep să iau în serios părerea lui Max și Will. Poate chiar sunt gay, iar asta nu poate aduce nimic bun. Nu-mi pasă de ai noștri, dar nu vreau să mă excludă și fratții mei.

-Atunci? S-a întâmplat ceva?

Insistă Alex. Cum îți poți minții frații fără să se prindă? Nu prea am cum, dar hai  să încerc.

-Tipul, pentru care lucram până acum, îmi spusese că mă iubește, la modul ăla, și mă bucur că m-ați scos de acolo.

Zâmbesc după ce termin de vorbit. Ei se uită unul la altul, apoi la mine. Mă privesc suspicioși, iar eu înghit în sec. 

-Și tu...?

Stau și privesc în gol, sperând c-o să-mi vină vreo idee mai bună decât adevărul. Nu le pot spune că am suspiciuni referitor la orientarea mea, nu le pot spune acum, cel puțin, deci va trebui să găsesc altceva.

-Și eu ce? Mă credeți gay? Ei bine, nu sunt.

Zic nervos și-i privesc urât. 

-N-am zis asta. Totuși, n-am avea nicio problemă cu asta.

Spune Dan, iar Alex îl aprobă, apoi schimbă suiectul. Poate ei ar fi de acord, dar eu nici sigur nu-s de asta, deci mai bine să nu afle ei de asta.

(***)

Intru pe ușa de la casa unde am copilărit, iar primul lucru pe care-l aud este vocea mamei.

-Puiul meu pierdut! Cine te-a luat de lângă noi, va plătii!

Adică voi? Sunt curios cu ce. Aș vrea cu propria viață. Nu de alta, dar faceți umbră degeaba pământului. Mama mă îmbrățișează cu un zâmbet pe față. Aș fi vrut s-o omor acum. S-o văd cum îmi imploră mila, dar e prea rapid. După tata, ea va urma.

-Hai du-te în camera ta. Mâine vom merge la tatăl vostru.

Spune și-mi face semn spre scări. Aprob și plec cât de rapid pot. Tatăl  nostru? Nu zău. Pentru noi este tatăl nostru, dar nu-mi place cum sună spus din gura ei. Nici tata nu se consideră tatăl nostru. O urăsc deja. 

Intru în fosta mea cameră, iar amintirile pun deja stăpânire pe mine. Poate ar trebui să merg la psiholog, ar fi o idee destul de bună, dar nu știu ce să spun.Acum nu prea cred că pot.

-A foat mai bine decât ne așteptam. Am fi crezut că-i vei băga un cuțit în spate.

Îl aud pe Alex și mă întorc spre ei.

-Asta voiam să fac, dar mai întâi trebuie să se ducă... tata.

Înghit în sec după ultimul cuvânt și trag aer adânc în piept. Nu-l pot numi tată, dar trebuie să părem familia perfectă. Frații mei se uită la mine cu părere de rău, dar nu comentează la spusele mele.

Diferența dintre noi este de 2 ani, Alex având 20 și Dan 18.S-a știut de la început că n-avem acelaș tată, dar totul a luat-o razna de la mine. Nu mi-am dat seama niciodată de ce fix pe mine a picat tot, dar mă bucur că frații mei n-au avut de suferit, nu atât de tare ca mine. Nu-mi dau seama cum au putut trăi până acum cu amândoi.

Frații mei pleacă din cameră, lăsându-mă singur. Mă întorc cu fața spre încăopere, iar respirația îmi stă în gât. Nu-mi place locul acesta, dar o să-l modific după ce se termină cu toate acestea.

(***)

Ies din casă, alături de frații și mama mea. Trebuie să mergem la tata, dar eu sper să-l găsesc mort. Sunt peste tot paparații și fac poze, mai ales mie. dar ce? N-ai mai văzut un om mort care este viu? Alex mi-aspus că au anulat acctul de deces, iar de acum nu mai e caale de întoarcere. 

Ne urcăm într-una dintre mașinile familiei, iar șoferul accelerează pentru a nu ni se mai face poze. Alex și Dan se uită la mine și-mi spun din priviri că e doar o perioadă. Trag aer în piept, atrăgând atenția mamei și primind o priviri urâtă de la ea.

Ajungem în fața spitalului și intrăm, încercând să evităm fotografiile. Mama vorbește ceva cu o femeie, apoi mergem la al treilea etaj. Se oprește în fața unei uși și ne spune că va vorbi ea prima cu tata. Intră în sală, iar noi așteptăm pe hol. După câteva minute, iese și-mi face semn să intru.

-Fiule, unde ai fost? 

Vorbește tata cu un zâmbet pe față. Ușa se închide, iar el își schimbă expresia facială. Mă îndrept spre el, privindu-l atent, vrând să-i anticipez  orice mișcare de-a sa. Ajung lângă el, iar acesta mă trage de tricou.

-Știu ce-ai făcut până acum, așa că ai face bine să mă ajuți, altfel... 

Spune printre dinți cu o voce joasă. Mă trage mai aproape de el. Îi simt respirația pe gâtul meu și mă mușcă. Trag aer adâng în piept și încerc să nu-l deconectez de la aparate. El zâmbește de reacția mea și mă strânge de fund. Îl privesc fix în ochi și sunt curios cât de departe se va duce. Își pune mâinile pe față și mă sărută brutal. Mă trage de păr, oferindu-i șansa să-și bage limba în gura mea. 

***

Întrebare de interes personal. Preferați mai mult dialog sau  mai multă descriere?