Asasin personal (BoyxBoy)

cincizeci și nouă

-VINCE, IEȘI ACUM SAU SPARG UȘA!

Țip, mai tare de data aceasta, dar nimic.

-FI, DRACU', BĂRBAT ȘI EXPLICĂ CE-AM FĂCUT... Hai, Vince.

Zic și mă dau cu capul de ușă, fiind complet confuz și obosit de tot ce se petrece. Îmi strâng palmele în pumn, îmi scot inelul de pe deget, cheia din buzunar și le dau drumul pe podea, răsunând în liniștea ce nimeni n-are curaj s-o distrugă.

Mă întorc și cobor, ignorând privirile mai confuze decât sunt eu. Îmi aiu telefonul, cheia de la casă, portofelul și ies afară din casă.

-Daniel!

Îl aud pe Alex și după simt cum mă apucă de braț. Mă întoarce cu fața spre ei, Dan venind și el imediat la noi.

-Ce s-a întâmplat și unde te duci?

Oftez și ridic din umeri.

-Mă ceruse acum două zile și nu înțeleg ce l-a pucat. Merg la Xan. Dă-mi mesaj când se gândește să comunice.

Zic printre dinți ultima parte și plec. Chiar n-am chef să mă cert cu o ușă încuiată. Când va vrea să-mi explice ce-am făcut greșit, atunci îmi voi aminti de el.

(***)

Intru, fără să bat, în biroul lui Xan, iar asta îl face să mă privească urât, dar înghite în sec atunci când vede cât de nervos sunt.

-Orice. Orice vrei. Vreau doar să uit.

Spun, încercând să nu par distrus complet. Cum ar trebui să reacționez în această situație? Vrea să comenteze, dar bat în lemn și pleacă după orice drog ar găsi. Se întoarce și-i dau 3 milioane de dolari pentru o pungă de 4 pastile. Una o iau acum, iar celelalte ajung în buzunarul de la blugi.

-Poți lua loc și să-mi spui ce-ai pățit.

Mă îndeamnă Xan și mă conformez. Se duce să încuie ușa și se întoarce la biroul său.

-Jack, nu pari deloc a om și nu e de la Xanax.

Oftez și-mi verific telefonul, dar nimic.

-Xan...

-Acum sunt Xander.

Dau afirmativ din cap și lovesc cu putere podeaua.

-Îl mai știi pe Vince?

Răspunde afirmativ.

-E iubitul meu. Acum nu mult timp m-a cerut și azi a sărit ca ars să ne despărțim. NICI N-AM RESPIRAT GREȘIT!

Zic nervos și mă ridic în picioare, începând să mă mișc prin cameră fără oprire. Strâng arma în mână, apărând trăgaciului, dar are protecție, așa că nu iese niciun glonț.

-Îți sugerez să merg la el și să vorbiți, drogurile n-o să-ți aducă răspunsuri.

Îl privesc fix și pot jura că se teme puțin de mine.

-Oh, am încercat, dar nimic. S-a încuiat într-o cameră și a rămas acolo.

El oftează și-mi reiau mișcările, fără control, din cameră.

-Dar drogurile n-o să te ajute...

-Xander, asta am făcut de când mă știu!

Zic și-mi întorc capul brusc spre el.

-Nu știu să sufăr pentru că m-am născut, suferind! Am suferit toată viața, dar mereu mă îngropam în vicii! Xander!

Strig, deși era chiar în fața mea.

-El m-a scos din tot. Nu tu asasin, nu tu depresie, nu tu sinucidere, nu tu vicii, nu tu nimic din ce eram, dar nu m-ai are niciun sens.

Zic și strâng arma în mână, dorindu-mi să nu plâng în fața sa. Strâng biroul din lemn în mâini, privind fiecare linie de pe el.

-Dar cum s-a întâmplat?

Oftez și mă îndepărtez de el. Îmi trec mâinile prin par, vrând să înțeleg și eu ce s-a întâmplat.

-Era o întâlnire cu mai mulți cunoscuți pentru a anunța logodna. Primise un mesaj și restul e istorie.

Zic complet pierdut, neînțelegând ce putea fi în acel mesaj. A aflat ceva despre mine? N-are cum, îmi știe toate secretele și tot trecutul.

-Voi încerca să te ajut, dar întoarce-te acasă și încearcă să mai vorbești cu el.

Dau afirmativ din cap, îi mulțumesc pentru droguri și ies din biroul său. Trec de ușile de la bar și merg direct acasă, fiind și sub efectul drogului. Îmi aud telefonul, sunând și răspund, fără să mă uit la numele de pe ecran.

-Unde ești?

-Vin imediat, Șarpe.

-Bine și grăbește-te.

-Cum zici.

Închid apelul, mergând mai rapid.

Ajung acasă, înghețând când văd că Vince caută ceva, iar toți vor să înțeleagă ce se petrece, dar nu vorbește cu nimeni. Văd lacătele, de la vitrine, forțate și-l prind imediat de umeri.

-Cheia e la mine în permanență, nu mai căuta ca un nebun și hai să vorbim.

Își încordează umerii și se întoarce spre mine. Mă privește ca un animal turbat ceea ce mă face să mă îndepărtez.

Îmi fac curaj și merg la el. Vreau să-l ating pe față, dar îmi dă un pumn și cad la podea. Nimeni nu mai spune nimic, pașii săi fiind singurul sunet de aici. Mă ridic de pe podea, dar nu mă întorc spre el.

-Auzi, Vince. Te-ai întâlnit vreodată cu Diavolul?

Întreb cu un zâmbet de psihopat pe față, iar Șarpele, Max și Will își măresc ochii la întrebarea mea. Cine știe, cunoaște.

Nu-l privesc, dar știu că el o face și ca e confuz de ce am întrebat asta. Îmi trosnesc oasele și-mi îndrept spatele.

-Nu? Hai să-ți zic eu ceva. Ai trăit cu el în casă.

Zic și mă întorc instant spre el, atacându-l exact cum știu mai bine. Îl pun la pământ, fără să mă stresez, și aștept să dea câteva explicații, dar nu face asta și-mi mai dă un pumn. Oh, nu. Și-a semnat sentința la spitalizare.