Asasin personal (BoyxBoy)

patruzeci și trei

Termin a... Cincea sticlă de alcool și decid să mă opresc, mai ales că e dimineață. Mă doare capul și simt că se învârte pământul cu mine, dar nu-mi pasă, măcar nu-l mai văd.

Mă dau jos din cap și ascund toate sticelele sub pat. Dau drumul la geamuri, pentru a nu mai mirosii a alcool, și merg la un duș. Am nevoie de unul!

Termin dușul, mă spăl pe dinți, iau o gumă de mestecat și ies din baie. Mă îmbrac cu alte haine, iar când vreau să ies din cameră, îmi observ bandajele de o nuanță portocalie. Trebuie să rezolv și asta.

Observ o pungă pe birou pe care abia acum o văd, deși sunt destul de sigur că a fost și aseară, iar asta înseamnă că Dan știe că am lipsit de acasă, dar de ce nu m-a sunat?

Îmi desfac bandajele, mișcându-mi obrazul pe interior la durerea pe care mi-o cauzează. S-a lipit de pielea, fuck. Dezinfectez rănile, apoi le bamdajez la loc. Arunc toate bandajele și șervețele la gunoi, bucurându-mă că n-a durat atât de mult.

Ies din camera mea, cobor la parter și intru în living, putând să-l văd pe Dan cu o sticlă de alcool în brațe. Vine și unchiul, puțin surprins și el de ceea ce vede. Îi iau sticla din față, primind o privire urâtă de la el.

-Eu sunt mai mare, mi-o dai!

Vine și vine la mine, dar merg cu spatele, ferind sticla de el. Sare pe mine, căzând amândoi pe podea. Sticla se sparge, cioburile împrăștiindu-se în jurul nostru. Se ridică, ajutându-mă și pe mine.

-Plecați amândoi, strâng eu.

Se aude vocea unchiului.

-E vina lui, mi-a luat sticla!

-E vina ta că tu te îmbătai de dimineață.

El își dă ochii peste cap, dar mă ciufulește pe păr, îmbrățișându-mă strâns. Se aude un motor de mașină, iar zâmbetul, de pe fața lui Dan, dispare.

Ies din casă, cu Dan în pragul ușii, și merg la Alex. Acesta mă îmbrățișează strâns, spunându-mi că i-am tras o sperietură sănătoasă.

-Vrei să mergem la restaurantul tău preferat pentru micul-dejun? Azi facem ce vrei.

-Deci trebuie să încerc asta de mai multe ori...

-NU! Deci vrei?

Zice serios și după îmi zâmbește. Știu că Dan se uită la noi și de asta se uită așa fix la noi, așa că voi risca.

-Dacă mergem toți 3, altfel nu merg.

Zâmbetul îi dispare și-l privește pe Dan, înghițind în sec. Își închide ochii, inspirând adânc.

-Dacă și el vrea, desigur.

Răspunde într-un final. Mă întorc cu fața spre Dan, acesta privind cimentul din curte și neștiind ce să zică. Intră în casă, revenind în câteva minute în alte haine și cu telefonul în mână.

-Hai.

Zice simplu, iar eu zâmbesc mulțumit. Alex se urcă la volan și-l opresc pe Dan să se urce în spate, acesta privindu-mă de parcă îmi vrea ajutorul, dar tot ce fac este să-i zâmbesc și urc pe bancheta din spate. Blochez ușile din spate, find nevoit să urce pe locul pasagerului.

Amândoi se uită la mine, știind ce vreau să fac, dar le zâmbesc inocent. Alex pornește spre restaurantul respectiv, iar liniștea se așterne peste noi ceea ce nu-mi place.

-Unde ai fost azi-noapte?

Întreabă Dan, iar Alex îmi aruncă o privire în oglinda retrovizoare.

-În prea multe locuri.

El se întoarce spre mine și mă privește îngrijorat.

-Avem timp.

-Dacă ai observat că lipsesc, de ce nu m-ai sunat azi-noapte?

El înghite în sec și-l privește scurt pe Alex, lăsându-mă să cred că a avut ceva criză de plâns. Altfel nu-mi explic nici sticla din această dimineață.

-Deci, îmi spuneți și mie de ce v-ați despărțit?

Distrug liniștea care s-a așternut din nou. Alex înghite în sec, iar Dan trag aer adânc în piept.

-Daniel... Hai să nu stricăm...

-Ce anune? Tensiunea din mașină? Ce poate fi atât de rău?

Întreb, sperând să-l fac pe Alex să-mi spună. El mereu a vrut să demonstreze ce poate sau cum stau lucrurile în realitate, deci sper că l-am provocat.

-Nu-ți va...

-Ok, îmi voi da singur cu părerea. O bătaie? Orice fel de agresiune? O ceartă pe tema mea? Nu, știu. Unul dintre voi la înșelat pe celălalt.

Alex se încadrează, jucându-i maxilarul nervos. Dan
Își mută privirea de la mine la el, înțelegând că fac asta intenționat.

-NU!

Zice nervos Alex. Îmi pun coatele pe scaunele din față, sprijinindu-mi capul pe brațe.

-Atunci îmi vei spune tu? Sau n-ai curaj? Până la urmă nu mai ți la Dan în modul ăla, nu?

Zic cu zâmbetul pe buze ceea ce-l enervează mai tare. Trage aer adânc în plămâni și-l privește pe Dan.

-Spune-i. Ne va bate la cam mult și bine.

Vorbește Dan exasperat de spusele mele și situația în care ne aflăm. Pare și puțin speriat că Alex fierbe de nervi și e la volan, dar știu că nu va face accident... Sper.

-Am ajuns la concluzia că n-ar fi dus nicăieri. E imposibilă o relație între frați. Ăsta e motivul, fericit?

Mă las pe spate, dându-mi ochii peste cap.

-E ridicol. Cine a spus că nu e posibilă?

Zic iritat de motivul pe care nu-l văd.

-Păi nimeni... Dar presa și....

-Vouă vă pasă mai tare de presă decât de iubire?! Voi că auziți? E incredibil!

Îl întrerup pe Dan din vorbit. Ei fac schimb de priviri și oftează.

-Ok, dar tor nu se schimbăm decizia.

-Vă e frică să ce? Să promovați involuntar o minoritate sau ce? Scad vânzările? Suntem miliardari. Că vă va face toată lumea poze?

Vorbesc printre dinți ceea ce-i face să mă privească. Înghit în sec când văd cât de serios vorbesc și se întorc cu fața spre drum.

-Tu chiar ai vrea să ne împăcăm?

Îi răspund afirmativ din Alex, sperând că mi-a funcționat discursul. Oprește mașina, iar asta înseamnă c-am ajuns. Îi opresc pe amândoi să coboare, vrând că aud care e verdictul.

-Ne vom mai gândi.

Zice Dan, trăgând aer adânc în piept. Îi privesc atent, bucurându-mă când văd Alex îl analizează pe Dan și zâmbește. Ok, a funcționat.

Ne dăm jos din mașină, intrăm în restaurant și mergem la o masă mai retrasă.