CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul patru

Vântul dansa pe colinele înalte ale dealului, împrăştiind astfel vagi mirosuri provenite din casele din apropiere. Am măsurat priveliştea încă o dată, nevenindu-mi să cred ce se petrecuse cu doar două luni în urmă. Rana nu se vindecase complet încă, iar pielea din jurul ei era mai roşie ca niciodată. Dar nu mă mai durea, ceea ce era de bine. Cu gândul la durerea care mă încercase atunci, am coborât de pe colina spre sătucul ascuns între dealuri.

- Hei, tu!

M-am oprit din drum şi m-am uitat în jur. Nu departe de mine, cam la două aruncături de băţ de colină de pe care coborâsem, bătrânelul Ames se străduia să treacă de dâmbul creat de localnici care înconjura sătucul. Am zâmbit la vederea lui şi m-am grăbit să îl ajut.

- Văd că mai ai puţin şi te faci bine!

Bătrânelul îmi zâmbi, mulţumit datorită faptului că toate eforturile lui de a mă ţine în viaţă dădeau roadele aşteptate. Mă găsise în urmă cu două luni, aproape moartă, pe malul unui râu aferent, aproape de intrarea pe pământurile sătucului şi de atunci se îngrijise de mine, tratându-mă cu multă grijă. Uneori devenea sufocant cu toată grija lui, dar mulţumeam din tot sufletul că mă găsise şi mă păstrase, fără a pune prea multe întrebări.

Coborând dâmbul, m-a prins de braţ. L-am privit tăcută şi l-am lăsat să mă tragă spre căsuţa aflată pe al treilea drum.

- Mâine trebuie să trec prin Gheera! bolborosi, uitându-se în continuare la drumul din faţă. Şi mă gândeam dacă vrei să vii? Pot să îţi fac rost de un dragon, îmi propuse. Dar presupun că răspunsul tău va fi acelaşi, nu? întrebă dezamăgit.

Am zâmbit trist. Prima dată când mi-am recăpătat conştiinţa, am spus de faţa cu bătrânii satului că dragonul meu a murit în luptă, dar bătrânul Ames ştia tot adevărul şi ştia cine sunt. Totuşi se purta cu mine exact ca şi ceilalţi şi nu mă trata cu un respect exagerat. „Dacă ai spus toate acestea în loc de adevăr, înseamnă că încerci să ascunzi cine eşti. Ca atare te voi trata ca pe un războinic obişnuit până vei crede tu de cuvinţă că este momentul să te întorci la cine ai fost înainte, la cine eşti cu adevărat!", a spus bătrânelul atunci şi până acum îşi respectase cuvintele. Nici când eram doar noi doi nu mă trata diferit.

A mai încercat şi înainte să mă ducă la Gheera, dar de fiecare dată l-am refuzat, spunându-i că nu eram pregătită. Şi era adevarăt! Dorul de Echo era copleşitor, dar încercam să rezist tentaţiei de a mă întoare la el. Trebuia să rămân puternică şi să devin şi mai puternică, atât pentru cei din CASĂ, cât şi pentru mine. Iar acest lucru nu era posibil dacă mă întorceam la ei.  Dar poţi să priveşti din umbră, gândul acesta mă bântuia în fiecare noapte. Da, puteam! Dar riscam enorm dacă o făceam.

- Nu ştiu ce să zic, i-am răspuns, oprindu-mă în dreptul căsuţei în care am stat timp de două luni. Încă...

- Nu eşti pregătită! Ştiu, îmi taie el vorba. Dar alta este întrebarea.

M-am uitat la el nedumerită. Până acum nu continua discuţia dupa ce îl refuzam. Doar îmi zâmbea şi îşi vedea de treabă.

- Când vei fi pregătită? continuă.

Am înlemnit. Nu mă aşteptam la această întrebare. Nu îi ştiam răspunsul şi nu eram pregătită să inventez vreo unul. Bătrânelul lăsă întrebarea suspendată şi intră în casă. Eu am rămas afară, gândindu-mă la ceea ce mă întrebase. Nu exista niciun răspuns. Sau nu vreau eu să fie. Oricum era, nu îi puteam răspunde.

M-am întors cu spatele la uşa căsuţei şi am privit pierdută partea estică a sătucului. Îmi era atât de dor de Echo, dar nu puteam să mă întorc. Trebuia să îmi explic mai întâi mie de ce nu eram moartă, apoi să găsesc o explicaţie cât mai rezonabilă pentru ce făcusem. Expresiile lor înainte de a cădea încă mă bântuiesc atunci când închid ochii, dar cel mai mult mă nedumereşte expresia lui Deckstra. Frica, uimirea, dar mai ales durerea îi erau atât de evident pictate pe faţă, încât nu mai înţelegeam nimic. Ce îl determinase să arate durere, când nu fusese atins de nicio armă încă?

- Ayllin!

Am tresărit. Un grup de copii alergau spre mine nerăbdători. I-am recunoscut imediat pe Yem şi Oris, copiii căpeteniei sătucului. Încă din prima zi în care am fost în stare să stau pe propriile picioare au roit în jurul meu, punându-mi întrebări despre lumea de di-nafara sătucului. Nu mulţi puteau să-l părăsească, iar majoritatea celor care o făceau erau bătrânii sătului şi nu prea erau de acord să împărtăşească detalii despre călătoriile lor. Aşa că copiii au găsit o portiţă prin mine, deşi nu ştiam mai nimic despre aceste locuri. Mi-am dat seama că nu numai că nu ştiam despre planurile lor în legatură cu mine, dar nici despre poveştile locului nu eram pusă la curent. Eram total pe di-nafară.

Ajunşi în dreptul meu, grupul de zece copii se opri şi mă privi ca pe o noutate. Yem păşi în faţă şi se lăsă puţin de coloană, aducând mai mult a o fetiţă lovită în spate. Îşi propti picioarele bine în pământ şi mă privi cu ochii mari şi rugători. Imediat lângă ea, Oris luă aceeaşi postură. Mi-am ţinut un chicot pentru mine şi, ignorând furnicătura de la rană, mi-am proptit mâinile în şolduri şi am ridicat sprâncenele.

- Ce vreţi? i-am întrebat, ştiind deja de ce au venit aici.

Copiii s-au privit unul pe celălalt şi apoi s-au uitat spre mine. Ochii lor erau mari, iar buza superioară le tremura. Copiii ăştia sunt actori înăscuţi? Mi-am relaxat umerii şi le-am zâmbit. Au început să ţopăie de bucurie, iar cei doi fraţi au bătut palma şi m-au tras, fiecare de câte o mână, spre locul din spatele căsuţei. Bătrânelul Ames a avut grijă să amenajeze acest loc pe vremea când soţia lui trăia. Răpusă de o boala ciudată, cunoscută acestui loc, soţia lui a avut puţin timp să se bucure de pacea şi intimitatea acestui loc.

Înconjurată de copaci, puşi unii lângă alţii, mica grădinioară se păstra de ochii curioşilor, singura cale de acces fiind spaţiul de un metru lăsat liber între peretele căsuţei şi un copac. În mijlocul grădinii, se aflau alţi copaci. Formau un cerc, dar erau mult mai răriţi, scopul fiind acela de a oferi umbră micii formaţiuni de scaune di-năuntrul cercului. Copacul crescut faţă-n faţă cu peretele din spate al căsuţei era ciudat. Baza trunchiului era ieşită înafară, formând într-o încrucişare foarte bizară un cerc, mijlocul acestuia fiind mai coborât. Deasupra, rădăcinile urcau de-a lungul trunchiului, la un metru de pământ şi intrau în copac. Toată baza copacului forma un scaun. De-o parte şi de alta acestui scaun erau puse alte scaune sculptate în lemn de bătrânel. 

Copii m-au tras în interiorul cercului şi m-au trântit, la propriu, pe scaunul din copac, ei aşezându-se pe celelalte. Am râs, văzând nerăbdarea lor.

- Deci, am început eu şi m-am aşezat mai bine pe scaun. Ce vreţi să vă povestesc?

Au stat o secundă să se gândească, apoi m-au asaltat cu tot felul de întrebări. Bătrânelul Ames, ştiind de situaţia mea, a spus că din cauza rănii nu îmi mai amintesc multe lucruri, dar copiii uitau de fiecare dată asta. Mi-am ridicat ambele mâini şi le-am făcut semn să se calmeze.

- Mai încet! am spus, zâmbind. Avem timp de toate!

- Povesteşte-ne despre Gheera!

- Deja ne-a mai povestit asta! se băgă un băieţel şi o privi pe fetiţa de lângă el. Povesteşte-ne despre CASE de data aceasta!

Fetiţa s-a întristat şi s-a făcut mai mică în scaunul ei, lăsând privirea în jos. Am zâmbit, entuziasmată de entuziasmul lor şi am încercat să îmi găsesc cuvintele astfel încât să îl mulţumesc şi pe băiat, dar şi pe fetiţă. Yem, moştenind ochii tatălui ei, îşi dădu seama de ce voiam să fac şi privi spre ceilalţi.

- Da, povesteşte-ne despre CASE! repetă ea, îndreptându-se de spate. Şi despre război! adaugă.

Război! I-am privit pe fiecare dintre ei. Sunt prea mici, mi-am spus în gând şi am simţit cum rana începea să mă deranjeze din nou.

- Lăsaţi astea! Mai bine vă spun o poveste! A fost odată ca niciodată...