CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul șaptesprezece

  Mi-am înghiţit cuvintele, privind în faţa noastră. M-am tras de lângă Amon, holbându-mă la cele două creaturi. 

   Nici nu mi-am dat seama că rămăsesem cu gura căscată și cu ochii aproape ieșiți din orbită, uitându-mă la acele monstrozități cum pândeau ascunși de zăpadă. O parte din mine, foarte mică, se întrebă cum de acest lucru era posibil? Ca zăpada, de un alb imaculat, să camumfleze aproape la perfecție corpul negru a acelor monștrii. Cealaltă parte a mea era mult prea împietrită, amintindu-și proba din competiția Gheera. Trecuseră unsprezece ani, dar amintirea acelor ochi înfometați, de un roșu sângeriu, rămase întipărită încă în mintea mea, la fel și postura acelor vietăți. 

   Un fior rece îmi străbătu șirea spinării, mintea dându-mi semnale că ar trebui să mă car naibii de aici înainte de a fi observați. Parcă amintindu-mi că nu eram singură, l-am privit pe Amon, nefiind în stare să îmi mișc altceva înafara pupilelor. Pur și simplu, eram încremenită de frică. Antrenamentul pe care l-am urmat nu dădu roade...

   Amon era cu un pas în fața mea, întors spre acele monstrozități. Nu îi vedeam expresia, dar presupuneam că era în aceeași transă ca mine. Totuși, el putu să se miste. Astfel mă prinse de mână și mă trânti cât putu de blând la pământ. Cu coada ochiului, am observat că înainte de a atinge suprafața plină de zăpadă a pământului, ochii creaturilor cutreierau în direcția noastră. Doamne, sper să nu ne fii văzut!, m-am rugat în minte, știind că nu eram în stare de nimic, iar Amon era rănit. Nu știam cât putea să lupte, deși cred că ar fi făcut orice ca să scape de ei. 

- Stai nemișcată, fy raina, îmi șopti acesta.

   I-am simțit brațul pe după umeri, urmat apoi de corpul lui. Încerca să mă acopere...Mi-am ridicat privirea spre el, ignorând suflarea de gheață a zăpezii. Deși încerca să ascundă, acea mișcare i-a accentuat durerea. Cu greu, își ținea răsuflarea sub control, iar ochii îi erau împăienjeniți. 

   Simțindu-mi privirea, își întoarse capul spre mine și schiță un zâmbet forțat. Mult prea forțat..Fără să mă gândesc prea mult, mi-am întins fața spre el și i-am acoperit buzele cu ale mele. Trebuia să îl fac să uite de durere și de...monștrii. Nu știam cât de mare avea să fie efectul sărutului meu cast asupra lui, dar pe mine mă bulversă. Îmi aminti de noaptea trecută, de ceea ce...nu făcusem niciodată. Și, mai presus de toate, mă trăsni, la fel de răcoros ca un duș cu apă rece, o întrebare la care nu aveam răspuns. Încă. Oare începeam să țin la el? 

   M-am desprins din sărutare și l-am privit în ochi. Pentru o clipă, am putut simți recunoștința în privirea lui, dar asta doar pentru o clipă. Își întoarse capul spre marginea pădurii și analiză tăcut împrejurimile, lăsându-mi timp să mă gândesc și să reflectez asupra propriilor emoții.

   Totul. Era. Prea. Dureros. Tocmai ce conștientizam o mare lipsă. Un adevăr atât de dureros pe care am încercat să îl scot la iveală prin fiecare acțiune a mea, dar mai mult îl îngropasem. Iar acum, ca o fantomă răzbunătoare, a venit să își ia tot ce îi datoram. În acel moment, unul sau poate cel mai nepotrivit dintre toate, îmi dădeam seama de cea mai mare greșeală a mea de până acum. Nu îmi cunoșteam inima, nu i-am acordat atenție. Și acum că stau să mă gândesc, nu știam nimic. M-am concentrat atât de mult să mă integrez în această lume, știind că nu aveam cum să mă întorc la mătușa mea, încât am ignorat cel mai important lucru. Sufletul. M-am implicat în toate modurile posibile. Le-am învățat limba, obiceiurile, am învățat să lupt și să îndur. Absolut tot, dar am uitat un singur lucru. Nu m-am implicat deloc cu sufletul. Nici măcar atunci când Echo renunțase la mine. Acel moment nu îmi rănise sentimentele, ci mândria.

   Prin urma conștientizării bruste asupra tuturor greșelilor mele, am lăsat un oftat să îmi scape. Apoi mi-am dat seama de greșeală. Dar era prea târziu. I-am simțit brațul încordându-se și mă pregăteam să mă ridic și să îl trag după mine sau să mă las trasă după el, fugind mâncând pământul de acele creaturi. Dar nu. Amon se urcă de-a binelea pe mine, strivindu-mă între el și zăpadă. Până să realizez ce voia el să facă și să ripostez, acesta mă imobliză cât putu de bine, uitând că era rănit, uitând de toate.

   Pașii grăbiți. Răcnete fioroase spărgând aerul rece. Blana frecându-se aproape insesizabil de suprafața zăpezii. Sunetul inimii mele bubuind, vrând să scape în acel moment, trădându-mă. Lipsa respirației venind din partea lui. Negru. Mâinile îmi erau încleștate în pumni, cuprinzându-i materialul ce îi acoperea pieptul și încercând să îl îndepărtez. Nu puteam să îl las să se sacrifice. Dar, deși totul mi se părea ca adierea blândă, dar misterioasă a unui vânticel de primăvară, încet, nu aveam forță. Nu mă puteam lupta cu acea dimensiune în care eram conștientă de ceea ce urma să se întâmple. Barierele nu voiau să se dărâme și să mă lase să ies la suprafață. Cumva...mă înecam în propria mea neputință.  

   Lacrimile au început să-mi curgă și mă blestemam pe faptul că eram încă atât de slabă. Amon continua să mi se adreseze sub acel apelativ, încercând să mă liniștească. Dar cum? Cum puteam să-l las să moară sub ghiarele acelor bestii? Nu puteam. Un motiv, unul egoist, trona deasupra celorlalte. Nu puteam să-l las să moară, nu acum, când îmi dădusem seama de ce îmi lipsea. Aveam nevoie de el, mai mult ca oricând. 

   Un ultim răcnet străbătu natura. O ultimă îmbrățișare, o capcană strânsă. Apoi liniște. Totul se scufundă în liniște, atât de brusc încât nici nu realizasem. Îmi inchisesem ochii, așteptând neputincioasă deznodământul. Sunetele inimii, care parcă pentru câteva clipe se opriră, acum reveniră mai alerte ca niciodată. Lacrimile continuau să îmi cadă, hohote de plâns părăsindu-mi buzele și pierzându-se în hainele bărbatului. Nu aveam curajul să-mi deschid ochii și să confrunt realitatea atat de brutală.

   Eram ca un copil mic, neajutorat. Un copil care nu înțelegea de ce lumea era atât de barbară. Unul care prefera să stea ascuns pentru totdeauna, decât să descopere ceea ce nu voia. Cu mâinile tremurând am bâjbâit până l-am prins în brațe. Nu îmi păsa dacă acei monștrii aveau să mă descopere și pe mine. În acel moment mă uram pe mine însămi.

- Fy raina.

   Nu dădeam atenție acelui glas, știind că mi-l imaginam. Creierul meu se juca cu mine, cu starea mea mintală și simțeam cum încet, încet înnebuneam. Îmi pare rău. Nu puteam articula acele cuvinte, să le dau frâu liber și să îmi cer iertare așa cum se cuvenea.

- Fy raina!

   De data asta, mi-am deschis ochii, doar ca să dau de privirea întunecată a celui pe care credeam că neputința mea îl omorâse. M-am holbat la el, împietrită. Apoi, am izbucnit într-un râs nebunesc. Simțeam că îmi pierd și ultima fărâmă de lucididate, dar cel puțin, în nebunia mea dulce, el era încă în viață.

   Apoi, ca o palmă bine lipită de obrazul meu, am luat realitatea nebuniei mele ca atare și am început din nou să plâng. Doar că acum plângeam în timp ce îl îmbrățișam.

- Îmi pare rău! 

   Am spus acele cuvinte printre hohote de lacrimi și l-am strâns mai tare la piept pentru a mă asigura că nu pleca nicăieri, fie el cel real sau produsul imaginației mele. Cum stăteam așa, l-am simțit foindu-se în îmbrățișarea mea și, cu puțin efort, ridicându-mă în picioare. Încă nu voiam să îi dau drumul pentru a mă trezi în brațele monstrozităților, dar vocea atât de asemănătoare mă ademeni. Mi-am slăbit strânsoarea și, fără să fiu pregătită să văd fața călăului meu, mi-am deschis ochii și am privit în jur.