CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul şapte

- Ascultă la mine, namilă de spiriduş nebun! Singurul unchi de care să ştiu şi-a părăsit soţia acum mulţi ani şi l-a înghiţit pământul! Mătuşa mea nu a mai auzit nimic de el şi, în niciun caz, nu a pomenit de tine nimic! i-am ţipat cuvintele în faţă.

Acesta stătea pe loc şi se uita la mine amuzat. Îşi ridică o sprânceană şi înaintă un pas, apoi îşi propti vârful tecii armei, care învelea şi acoperea de ochii lumii o sabie lungă, de pământ şi se sprijini de ea nonşalant. Înainte să mi se adreseze, oftă şi aruncă o privire scurtă satului.

- Aşa cum nu ţi-a spus şi cine eşti cu adevărat?

- Ce vrei să...

- Drăguţo, ştia unde eram! A ştiut unde să mă găsească când a trebuit să se întoarcă şi m-a trimis după tine, aşa că putem să trecem peste faza cu negatul? Sunt atât de multe lucruri de făcut şi atât de puţin timp.

Omul ăsta e nebun. Mătuşa nu le-ar ascunde aşa ceva. Nu i-ar minţi şi mai ales nu ar opri un tată să îşi vadă proprii fii, doar dacă...acesta nu dorea să îi vadă. Iarăşi mi-a spus drăguţo. O parte din mine încă era controversată pe acest fapt, de parcă cealaltă se limita la a fi nesemnificativă. Ce dracu...Am scuturat feeric din cap şi mi-am axat atât atenţia cât şi gândurile pe ce-a de-a doua. L-am privit drept în ochi şi am păşit spre el. Acesta mă privi de asemenea în ochi, dar nu păru afectat într-un fel de apropierea dintre noi şi nici de faptul că eram nervoasă. 

- Nu contează cine eşti! Sau cine spui că eşti! 

Am făcut şi ultimul pas care ne separa şi mi-am poziţionat mâinele pe pieptul lui. Mi-am adunat toată forţa de care dispuneam şi am combinat-o cu toţi nervii, cei drept adunaţi de când am ajuns în această dimensiune, şi l-am împins. Am reuşit să-l fac să se dezechilibreze şi să se dea cu un pas în spate, dar îşi reveni imediat. Mă privi cu o sprânceană ridicată. Obicei prost de pe Pământ...

- Nu am nevoie de ajutorul tău! i-am spus sictirită şi m-am întors să plec.

- Dacă mătuşa ta îţi spune să te antrenezi cu mine, o s-o faci?

M-am întors spre el, pe jumătate. I-am imitat gestul şi am ridicat sprâncenele. Ce pune la cale? Ce vrea?

- Păcat că nu are cum să mi-o spună, am răspuns.

- Dar dacă ar putea, ai fii de acord?

Ce pune la cale? Vântul începu să bată, aducându-mi în faţă câteva fire negre de păr. Pentru câteva secunde, mi-am axat atenţia asupra lor, enervându-mă mai mult pe faptul că nu mai aveam culoarea naturală. Le-am aranjat după ureche şi mi-am reaxat atenţia asupra lui. Abia acum îmi dădeam seama cât de mult semăna cu ei...Aceeaşi privire, aceeaşi statură şi formă a corpului. 

- Da, am răspuns hotărât şi mi-am pus mâinile în şold. Mi-aş da viaţa pentru ea, aşa că...faptul că mi-ar cere să mă las antrenată de o persoană ca tine, ar fi floare la ureche.

Începu să râdă. Nu îmi luase cuvintele ca fiind un atac la persoană, ci mai mult ca o glumă bine spusă. Am aşteptat să se oprească, deşi puteam să plec în acest timp. De ce nu am făcut-o?

L-am privit pentru ultima oară şi am început să alerg înspre sat.

- Chiar nu vrei să vi? mă întrebă bătrânul pentru a cincea oară în această dimineaţă.

Bătrânul se postă în faţa mea, în timp ce se chinuia să îşi lege sforile pelerinei spălăcite. Convoiul urma să plece în orice clipă, destinaţia fiind capitala. Acolo urmau să facă negoţ şi să se întoarcă-n câteva luni. Câteva luni fără bătrân prin preajmă...