CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul doi

"De ce nu a pomenit nimic de ei? De ce? Sjin-ul Galden şi străjerul Micah au fost în viaţă până acum, dar dragonul-conducător i-a pomenit doar în acea perioadă, nu şi acum. Ce se întâmplă aici? A spus că va spune adevărul, dar a omis această parte. Ce se întâmplă cu toată lumea? Parcă au uitat toată teroarea îndurată..."

- Ahlia, eu trebuie să ies puţin! spuse băiatul, privind spre patul vechi şi lăsă caietul ros sub aşternuturile lui. Promit că nu o să întârzii!

Îşi sărută sora pe frunte şi o privi cum milă şi deznădejde. Starea ei nu se îmbunătăţea deloc şi se temea că, dacă o mai ţinea mult aşa, avea să îl părăsească pentru totdeauna. Acest gând îl speria, aşa că încercând să pară curajos înlătură acea păcură neagră şi se ridică ostenit. Păşi spre ieşire şi, înainte de a părăsi încăperea, îşi privi încă o dată sora.

"Foarte multă tăcere. Oamenii merg cu capul plecat şi nu mai au pic de respect să se privească în ochi. Serios acum! Începe să devină 0nervantă situaţia...Tot ce s-a întâmplat ieri a confirmat crezurile străbunilor. Nimic nou, doar confirmarea presupuselor întâmplări. Sunt mii de jurnale scrise despre ce a povestit dragonul-conducător. De ce îi deranjează atât de mult acum? Pentru a se simţi responsabili pentru cele întâmplate, trebuiau să fie învinuiţi?"

Băiatul părăsi zona sărăcăcioasă şi intră în mica pădurice care separa piaţa de locul în care trăia el. Parcurgea drumul fără să se oprească, sigur că ştia pe unde trebuie să meargă ca să ajungă în piaţă. Făcea acest drumul de cel puţin cinci ori pe zi, aşa că parcurgerea lui era o taină ascunsă în inima băiatului. Mulţi reuşeau să se rătăcească în ea, astfel că aproape nimeni nu vizita zona săracă. Ştiau de existenţa ei, dar drumul până în acea parte putea să fie o adevărată aventură.

- Hei, tu!

Se opri exact la marginea păduricii şi privi în spate. Un bărbat masiv, îmbrăcat din cap până în picioare în haine maronii se apropia de el. Păşea hotărât sub privirea băiatului. Acesta observă că străinul încerca să îşi ascundă cât mai bine identitatea. Astfel mâinile îi erau acoperite cu mănuşi făcute, din câte îşi putea da seama băiatul, din pielea unui peşte maroniu, iar gluga îi era trasă peste faţă, ascunzând-o. Marginile capei atingeau pământul, măturându-l, ascunzându-i picioarele. Vârfurile cizmelor tocite se zăreau doar atunci când bărbatul păşea mai apăsat, iar capa se ridica învălurită.

- Ce cauţi pe aici?

Nu pe tine...Gândul acesta aproape că îl izbi, ca şi cum o voce îi vorbi şi îl ardea limba. Se abţinu, ştiind deja consecinţele acestor vorbe. Dacă apuca să dea frâu acestei voci, avea să fie snopit în bătaie şi acum nu avea timp de aşa ceva. Trebuia să îl găsească cât mai repede pe dragonul-conducător sau pe oricine din CASA Yeghojix şi să ceară explicaţii, ca mai apoi să se întoarcă la sora lui care zăcea inconştientă pe pat.

- Nu vorbeşti?

Din instinct, băiatul făcu un pas în lateral. Văzu cu coada ochiului umbra vagă a mâinii bărbatului şi simţi pentru câteva milisecunde materialul aspru, zgâriindu-i obrazul. Bărbatul dădu să îl prindă din nou, dar la fel ca şi prima dată, îl rată la mustaţă. Îl privi pe sub marginile glugii, observând privirea iritată de pe faţa băiatului.

- Copile, nu am timp de jocuri! mârâi bărbatul şi se îndreptă de spate, eclipsându-l total pe băieţel.

Poziţia aceasta de obicei intimida, dar nu şi acum. Băiatul inspiră aer şi îi imită poziţia, căutându-i ochii ascunşi după glugă. Îl lua peste picior...

- Ascultă, începu băiatul, nu am timp de asta! Vă pot ajuta cu ceva?

- Da!

Şi-l apucă înainte de a se feri. Îi acoperi gura cu palma, iar mirosul vag de peşte şi apa sărată îi invadau nările băiatului, făcându-l să tuşească. Se auzi ca un hârâit în saptele mâinii bărbatului, hârâit pe care acesta nu îl băgă în seamă. Îl trase după el, fără nici un efort, iar băiatul era forţat să îl urmeze, deşi căuta scăpare în orice lucru din jur.

Echo îşi luă zborul de pe platforma din stâncă, aflată în spatele pieţii. Ceva îi atrase atenţia, aşa că lăsă în aer discuţia aprinsă cu un dragon al CASEI Verra şi îşi încordă toţi muşchii, încercând să nu piardă mirosul familiar. Ochii i se închiseră la culoare, iar cute de gheaţă îi crestară fruntea, formând semnul Clanului de Gheaţă. Cu cât se apropia de locul de unde venea acest miros, izul îi devenea din ce în ce mai slab, semn că urma olfactivă se risipea repede, împrăştiindu-se cu ajutorul undelor de aer.

În spatele lui, Salazaar şi Akhala îl urmau, dându-şi seama de ce îi stârnise atenţia. Şi ei erau la fel de nerăbdători şi, pentru prima dată, speranţa că aceasta putea să fie în viaţă răsărise şi în sufletul lor. Deşi încă erau sceptici şi îşi dădeau seama că mirosul putea veni şi de la cadavrul ei...

Echo se opri brusc în aer, iar cei doi au trecut pe lângă ei fără să îşi dea seama. Au fost nevoiţi să se întoarcă şi în câteva secunde au aterizat pe un câmp pustiu. Salazaar, fiind obişnuit să identifice mirosurile diferitelor plante, îşi dădu seama imediat că acest câmp nu era cultivat şi nici nu a fost locuit vreodată. Prinse câteva mirosuri străine, dar acestea au fost aduse aici cu ajutorul vântului. Akhala îl privi pe Echo în acest timp, văzând cum se învârtea în cerc, vârându-şi capul alb în bălăriile crescute ale câmpului. Axandu-se pe zona în care acesta căuta, îşi încordă simţurile şi încercă să depisteze şi să catalogheze mirosurile.

Înainte ca acesta să reuşească să facă asta, Echo îşi ridică capul. O fâşie lungă de material alb se zări între colţii lui, iar dezamăgirea de pe faţa acestuia îl anunţă că era o alarmă falsă. Încă încordat, Echo păşi către cei doi şi lăsă fâşia pe porţiunea de iarbă bătătorită. "Nu vreau să te dezamăgesc şi mai tare, dar nu crezi că prezenţa ei poate să fie de la asta?", îl întrebă Akhala, privind fâşia cu pete roşiatice.

"Ce vrei sa spui?"

Akhala făcu un pas în spate şi îl privi speriat. "A căzut în ocean...Multe râuri se varsă acolo si multe creaturi părăsesc adâncurile acestuia pentru a se aventura pe uscat. Se poate ca acestea să fii adus la mal hainele sjin-ului şi să le fii împrăştiat prin împrejur...iar asta să îşi dea impresia că ea este încă în viaţă!"

Echo privi fâşia şi le întoarse spatele. Privi câmpul şi pustietatea acestuia. Îşi relaxă muşchii, semnul dispărând, la fel şi cutele de gheaţă, şi începu să îi strige numele, aşteptând câteva secunde. Niciun răspuns, iar orice semn al existenţei ei se încadra în preajma acelei fâşii. Nici o urmă că cineva ar fi venit aici şi ar fi lăsat-o, mai ales ea. Iar creaturele de apă nu au miros...îl lovi cel mai cumplit gând. Are dreptate...

Îşi luă zborul. Trebuia să scape de el, înainte ca acest gând să se dovedească a fi baza acţiunilor lui.