CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul doisprezece

Iarna se aşternu în sfârşit şi în acest colţ uitat de lume. Mi-am tras pătura mai bine pe umeri şi am împins cu greu uşa, ieşind în bătaia vântului, dând cu ochiul de gardul dărâmat care abia se mai vedea. Când va fi timpul , va trebui să-i repar, mi-am zis, oftând. Am închis uşa în urma mea pentru a nu permite zăpezii să intre şi am privit pentru câteva clipe cum toată natura tăcea sub greutatea iernii. 

Un fulg mare care se aşeză pe nasul meu mă trezi din starea de hibernare, amintindu-mi de ce am ieşit. Am ochit mica construcţie care se mai ivea pe deasupra zăpezii, fiind şi singura, pe lângă cea în care locuiam, acoperită. Am înaintat spre ea, păşind pe marginea aleii din piatră. Deşi semnele iernii au început să se facă simţite de acum trei săptămâni, nu m-am obosit să ard lemne pentru a încălzi cămăruţa. Nu avea rost! Dar acum, când frigul începea să atingă cote insuportabile, a trebuit să ies pentru a umbla la proviziile de iarnă.

Ajunsă în faţa construcţiei, am împins uşa, încercând să nu o dărâm şi am intrat în cămara cu lemne. Găurile din acoperiş lăsau lumina să intre, dar şi fulgii de nea. Mi-am dat ochii peste cap, amintindu-mi să trec şi repararea acoperişului pe listă, apoi am înşfăcat un braţ de lemne şi am ieşit. Abia aşteptam să ajung înapoi în cămăruţă în care trăiam. Atât de mult, că era să trec fără să observ obiectul lucios ascuns în zăpadă. 

M-am holbat câteva secunde la el, apoi am dus lemnele înăuntru, lăsându-le lângă şemineu şi m-am întors pentru a inspecta obiectul. L-am ridicat, observând că este o sabie. În mijlocul lui nicăieri...Am privit în jur şi, dându-mi seama că nu se mai afla nicio vieţuitoare pe mile întregi depărtare, am ridicat din umeri şi am intrat. Mi-am dat pătura jos, lăsând-o lângă şemineu şi am aruncat sabia în lada aflată lângă pat, alături de alte lucruri găsite întâmplător. 

- Am devenit un magnet pentru arme, am bolborosit. 

Am desfăcut cingătoarea, aruncând-o pe patul improvizat şi m-am aşezat pe scaun, descălţându-mă. Apoi, fără pic de chef, am aprins focul, încălzindu-mi mâinile. Am zâmbit, amintindu-mi vag de vremurile trecute şi contemplând asupra situaţiei mele actuale şi asupra evenimentelor din ultimii zece ani. Zece ani petrecuţi în pustietate, într-un sat abandonat, puteau ori să te vindece de rănile din trecut ori să te înnebunească. Pentru mine a fost valabilă prima variantă.

Deşi la început mi-a fost greu să mă descurc cu singurătatea, încet, încet m-am obişnuit şi am învăţat să îmi construiesc singură traiul. Nu pot spune că era unul bun, dar se putea şi mai rău. Încă îmi amintesc cum i-am găsit pe cei doi bătrâni când am ajuns aici. Închişi în casă...Oribil. Am scuturat din cap, încercând să uit acea întâmplare şi m-am ridicat privind încăperea. 

Patul era improvizat dintr-un trunchi bătrân, scobit de miez şi umplut cu frunze şi iarbă uscată. Peste acestea erau mai multe pături, de diferite mărimi. Perna nu exista şi m-am obişnuit să dorm fără, era chiar confortabil. În faţa patului, era o masă şi un scaun. Pe masă se aflau toate jurnalele pe care le-am luat când am plecat, dar şi câteva lucruşoare pe care le-am găsit prin sat. În stânga, unde mă aflam eu, era şemineul. În faţă se afla un dulap, în care aveam pături vechi şi boluri cioplite.

O bătaie puternică în uşă curmă liniştea încăperii. Mi-am dus mâna la piept, încercând să îmi calmez bătăile inimii şi am înaintat că să deschid uşa. Peisajul alb de afară încadra umbra aplecată a unei persoane. L-am poftit înăuntru, ştiind cât de frig putea. Acesta îmi mulţumi în limba strămoşească şi îşi dădu jos pelerina dintr-o mişcare. 

Am rămas pe loc, privindu-l cum se mişcă spre foc şi se apleacă pentru a se încălzi. L-am recunoscut, fiind confuză. Ce caută aici? Dar nu l-am întrebat. Dacă e ceva ce am învăţat din faptul că trăiam izolată, acela era să am răbdare. Am înaintat spre dulap şi am scos un bol de lemn. L-am aşezat pe masă, apoi am ieşit pentru puţin timp din încăpere. Când m-am intors, căram oala improvizată, plină cu un fel de tochitură. Cu chiu, cu vai, am reuşit să ajung până la şemineu şi l-am rugat să se dea mai într-o parte.

Sub privirile atente, am luat băţul de metal din mormanul cu lemne şi l-am poziţionat deasupra focului, apoi am agăţat oala de el. Cât aceasta s-a încălzit, niciunul nu a spus nimic. Am apucat mai multe materiale si cu grijă am luat oala de pe foc, aşezând-o la piciorul mesei. I-am făcut semn să se aşeze pe singurul scaun, acesta ascultându-mă. Am luat bolul din lemn de pe masă şi l-am umplut, apoi l-am aşezat înapoi. Am apucat lingura şi i-am băgat-o sub ochi. Mecanic, acesta o apucă şi începu să mănânce tăcut. 

L-am lăsat să-i tihnească mâncarea, întorcându-mă spre şemineu, nu înainte de a apuca un jurnal. Ce caută aici? L-am privit, defapt m-am holbat la el , cât timp mă aşezam turceşte. Apoi mi-am luat privirea de la el şi am deschis jurnalul, aşezându-mă astfel încât paginile acestuia să fie cât mai luminate de foc. Am căutat micul semn, o fâşie mai groasă de lemn şi, când am găsit-o, am început să citesc. Deşi trecuseră zece ani, nu am reuşit să termin de citit toate jurnalele. Faptul că îmi luam notiţe şi încercam să desluşesc cuvintele strămoşeşti îmi îngreuna munca. 

Dar cu timpul am învăţat limba la perfecţie. Totuşi încă nu eram în stare să înţeleg diferitele accente, fiind obişnuită doar cu unul. 

- Trebuie să te întorci!

Mi-am ridicat privirea spre bărbatul care stătea la masa. Bolul era gol, iar lingura se afla lângă el pe masă. Bărbatul mă privea insistent, analizându-mă. Nu m-am schimbat aşa de mult în aceşti ani. M-am strâmbat, reuşind să îl fac să râdă. 

- Ai devenit mai frumoasă, mai...

Nu continuă. Am rămas perplexă, neînţelegând ce i-a venit să facă asemenea declaraţie. Scurtă, dar atât de confuză. Am decis să o ignor şi să mă concentrez pe ce a spus prima oară. De ce trebuia? Am renunţat la acel loc când i-am dat lui Echo permisiunea de a avea alt stăpân. Cu alte cuvinte, am renunţat la tot ce mă ţinea legată de acea parte a lumii şi m-am ascuns în pustietate pentru a-mi petrece restul zilelor îngropată în jurnale şi notiţe. 

-Asta a spus şi unchiul tău, am remarcat, amintindu-mi brusc de bătrânelul Ames.

- Unchiul meu ţi-a spus că eşti frumoasă? a întrebat uimit, lovind masa cu pumnul. 

Bărbaţii şi temperamentul lor. Acest gest, de a lovi cu pumnul în masă, era echivalentul ridicatului sprâncenei pe Pământ.

- Mi-a luat-o înainte, a bolborosit apoi. 

- Nu la asta m-am referit, ci la faptul că bătrânul Ames mi-a spus acelaşi lucru. Trebuie să te întorci, l-am imitat.

- Ce importanţă are asta? întrebă nedumerit.

- Nimic, doar că...Ştii ce, nu mai contează. De ce ai venit? l-am atacat.

Dacă ocoleam mult subiectul, acesta avea să-mi tulbure singurătatea mult mai mult timp. Şi nu voiam asta. Legăturile rupte nu mai pot fi reparate şi chiar dacă ar putea, nu vor mai fi aceleaşi. L-am privit, aşteptându-i răspunsul care întârzie. Amon îşi propti coatele pe genunchi şi oftă, înainte să vorbească.

- Sjin-ul a murit.

Am rămas câteva minute tăcută, procesând informaţia. Ştiam la cine se referea, dar nu înţelegeam cum. Bărbatul acela nu era cu mult mai în vârstă decât mine, ceea ce înseama că nu putea muri de bătrâneţe. Să fi fost bolvav? Am lăsat acest lucru să dispară din mintea mea şi m-am concentrat pe persoana celui care se afla în cameră. 

- Şi ce legătură are cu mine?

Acesta zâmbi şi se ridică cu greu de pe scaun. Privi spre jurnalele de pe masă, ridicând unul. Îşi trecut degetele pe deasupra coperţii şi apoi lăsă jurnalul la locul lui. Se întoarse spre mine, privindu-mă amuzat. Poate nici el nu s-a schimbat atât de mult. Deşi acum părea mai în vârstă, încă era acelaşi băiat plăcut priviri, dar extrem de enervant. Acelaşi băiat care m-a făcut logodnica lui doar printr-un sărut şi fără acordul meu. 

- La ce te gândeşti?

Ajunse în faţa mea, în genunchi. L-am privit în ochii întunecaţi, nevenindu-mi să cred că făceau parte din realitate.

- La nimic, am bolborosit.

Trebuie să-l gonesc...

- Nu mă întorc! Nu şi de data aceasta!

♡La multi ani! Sper ca anul 2016 sa va astepte cu multe reusite, mult mai multe ca anul 2015. Va pupacesc si va doresc un an cat mai bun :*♡