CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul douăzeci

   Primele raze ale dimineții și-au făcut apariția mai târziu decât de obicei, din cauza norilor care anunțau să-și reverse furia. Pe suprafața gemulețului au început să apară primele semne ale ploii. 

- Deci...

   Mi-am ridicat privirea spre Amon. Deși încă mai avea dureri, pe care și le masca destul de bine, a ignorat sfatul - porunca - hemerului de a se mai odihni câteva zile. Îl priveam curioasă în timp ce sorbeam din bolul cu mâncare. De când își făcu apariția la ușa camerei până acum, nu a scos niciun cuvânt. Părea pierdut pe gânduri, nu prea eram obișnuită să-l văd în această situație.

   Își lăsă bolul pe masă și mă privi drept în ochi.

- Au venit vești din Gheera.

   Mi-am lăsat bolul, neștiind de ce mă interesa atât de mult să aflu care erau. Nu era ca și cum aș vrea să rămân acolo. 

- Echo a aflat că te-am găsit.

   Am observat nota de tristețe din vocea lui, cât și faptul că nu îi convenea acest lucru. Oare ce plănuia? Am lăsat această problemă de-o parte. Nu voiam să îi știu planurile, știind că trebuia să fiu concentrată pe ale mele. 

   Am oftat subtil și m-am ridicat. Încă îi simțeam privirea asupra mea, dar preferam să o evit. Deși trebuia să mă adun și să acționez ca un om matur ce sunt, mă simțeam ca un copil neajutorat, abandonat. De ce trebuia să fiu așa? Mi-m strâns palmele în pumni, înjurându-mă în gând. Cât de greu poate fi să îți dai seama de propriile sentimente?

   Sunetul făcut de frecarea a două suprafețe lemnoase m-a făcut să tresar și să-mi concentrez atenția asupra lui și nu asupra sentimentelor mele față de el. Urmat de fantoma unui icnet de durere, sunetul pașilor lui greoi îmi indică direcția acestora. Făcu câțiva pași, îndepărtându-se de mine. Urma să am o pauză în care să reflectez asupra trăirilor mele, să iau deciziile necesare, dar să nu acționez. Doar să mă conving și să cad la comun acord cu această parte a mea. Nu o să permit nimănui să mă țină în Gheera, nici măcar lui. Odată ce am pus piciorul pe acel pământ, o să rup legăturile pentru totdeauna și o să mă întorc în pustietatea mea. Înapoi la singurătate.

   Apoi se opri. La fel și bătăile inimii mele. Pentru câteva clipe, amândoi au încetat să se mai miște, parcă gândindu-se ce să facă în continuare. El își reluă activitatea, doar că de data aceasta nu se mai îndrepta spre ușă, ci spre mine. Inima începu să-mi bată în forță și am simțit cum sângele îmi urcă spre urechi. A ocolit masa, ținându-și rana acoperită cu o mână, și se postă în fața mea, privindu-mi creștetul capului. Nu aveam curaj să-l privesc, nu după ce am aflat că cei din această lume nu știau ce înseamnă a te proteja. Doar gândindu-mă la acele cuvinte rostite cu atâta naivitate, îmi venea să mă las înghițită de pământ și să dispar din fața lui.

- Fy raina, privește-mă!

   Mâna lui îmi atinse obrazul și îmi ridică fața astfel încât să-l privesc. O!, dar îl vedeam. Nasul, fruntea, pomeții, gura, bărbia...Vedeam și analizam, memoram fiecare trăsătură, dar nu mă uitam în ochii lui. Am preferat în schimb să îi analizez barba crescută în cele câteva zile de când am poposit aici.

- Kvi evribra!

   Mi se îmbârligă limba minții când am încercat să îmi repet în minte acele cuvinte, dar cel mai tare mă afectă intensitatea vocii lui. Deși nu era cu mult mai în vârstă ca mine, se vedea ca pe el anii ce au trecut l-au maturizat. Uneori...

   Mi-am ridicat privirea și mi-am ațintit-o asupra sprâncenelor lui, sperând să-l păcălesc.

- Dacă nu mă privești...