CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul şaisprezece

Nu-mi vine să cred. După zece ani de tăcere, îi auzeam din nou vocea. Mi-am închis ochii, ascultându-mi bătăile inimii. Mult prea extaziată, aceasta uitase tot ce se întâmplase cu ani în urmă şi acum se bucura de această legătură mentală reînnoită. Voiam să fiu capabilă, să mă simt în stare să uit totul, dar nu are cum să fie atât de uşor. Trădarea pe care fiecare dintre noi am arătat-o nu are cum să fie ştearsă cu buretele. Nu ai cum să dărâmi zidul ce se înălţase peste noi. Ne aflam pe părţi opuse şi amândoi am semnat pentru acest lucru.

"Ayllin, spune ceva, te rog!"

Am prins pelerina în pumni, încercând să mă calmez. Nu trebuie să fiu aşa, nu acum. Dacă mă lăsam afectată de simplul fapt că îi auzeam vocea, atunci cei zece petrecuţi în pustietate au fost în zadar. Sunt mult mai puternică acum, sunt independentă şi trebuie să dovedesc asta. Mi-am deschis ochii, privind tavanul peşterii şi am inspirat adânc, simţindu-mi plămânii grei. 

"Ce vrei, Echo?". Am lăsat aerul să iasă şi l-am privit pe Amon. Încă dormea, ceea ce era bine. Am aşteptat câteva clipe bune, dar acesta n-a răspuns. În schimb, am simţit durerea de cap mult mai puternică şi mai apăsătoare. Cu grijă m-am ridicat şi mi-am tras hainele pe mine. 

"Ce faci?". Vocea lui era aproape imperceptibilă. O şoaptă tăiată de vânt şi de distanţă. Am clipit pentru a alunga toate sentimentele care m-au năpădit adineauri şi m-am concentrat pe ceea ce trebuia să fac. L-am privit pe Amon, apoi am ieşit din peşteră. Vântul încă bătea sălbatic pereţii peşterii, împrăşitiind zăpada de colo-colo. 

"Nimic!", i-am răspuns, păşind peste mormanul de zăpadă depus în faţa gurii peşterii. "Ce vrei, Echo?". Am repetat întrebarea, ştiind foarte bine despre ce era vorba. La fel ca Amon, Echo voia să mă întorc şi să ocup rolul de conducător. Nu îmi trebuia răspunsul lui, nu îmi folosea la nimic. Dar voiam să aud din gura lui acele cuvinte, spuse cu vocea lui. 

"Trebuie să te întorci!"

M-am oprit în mijlocul nicăierului şi am privit spre cer. Stelele nopţii au dispărut de mult, fiind ascunse în spatele cerului plin cu nori. Câţiva fulgi mi-au atins faţa, topindu-se şi răsfăţându-mă cu răcoarea lor. "De ce?"

"Amon a ajuns acolo?"

Faptul că l-a adus în discutie, mi-a făcut inima să bată mai tare. Am clipit pentru a îndepărta urmele fulgilor de zăpadă şi am privit copacii răpuşi de iarnă. Peisajul mort avea să se schimbe în câteva luni, iar legătura care reînviase între mine şi Echo avea să slăbească. Asta în cazul în care nu ajungeam la el până la finalul iernii. Dar, sincer, nici nu mă grăbeam să mă întorc. Lui Amon i-am spus clar că nu vreau, dar m-a luat cu forţa, cumva. Şi am ajuns blocaţi în pustietate. O pustietate străină.

"Da!", am răspuns, gândindu-mă la el. "A ajuns! Şi tot aşa a plecat!"

"Odgon?"

Am zâmbit în sinea mea, bucurându-mă de surprinderea pe care a pus-o în acest cuvânt. Chiar dacă era doar mintal, o puteam simţi, aproape vedea. "Echo, nu am de gând să mă mai întorc!"

"Dar, Ayllin,..."

- Fy raina, ce cauţi afară? Te simţi bine?

M-am întors spre el. Stătea la un metru depărtare de mine, privindu-mă îngrijorat. Făcu un pas, încă susţinându-mi privirea. Zăpada scrâşni sub pasul lui greu, ceea ce îmi amintea cât de puternic putea fi. Statura de luptător, specifică orcărui locuitor nativ al lumii acesteia, era mult mai evidentă acum decât atunci când l-am cunoscut prima oară. Vremea şi anii nu l-au îmbătrânit, nici nu avea cum de altfel, dar îi accentuase trăsăturile specifice CASEI din care se trăgea. Întunecate, evidenţiate doar de pielea albicioasa şi de ochii abisali.