CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul treisprezece

Cuvintele mele nu au avut niciun efect asupra lui. Trecu pe lângă mine, ajungând lângă uşă. Se opri şi aşteptă. De ce nu înţelege că nu mă mai întorc? Locul meu nu mai este acolo, mai mult o să încurc dacă vin. Nici nu ştiu dacă Echo mă mai ţine minte, după atâţia ani. 

- Nu mă întorc fără tine!

Acest lucru sună plăcut urechii mele, dar ştiam foarte bine că adevăratul lui scop, pe lângă întoarcerea mea, era altul. După atâţia ani în care am contemplat şi am citit despre tradiţiile lor, ştiam că era de datoria lui să mă cucerească pentru a-şi putea continua linia pură, iar eu eram una dintre cele mai bune alegeri. Cu toată moştenirea mea genetică, puteam aduce gloria de odinioară a unei CASE, iar acest lucru mă transforma într-un trofeu pentru acestea, mai ales acum că renunţasem la titlul de conducătoare şi nu mai trebuiau să îmi arate respect.

Am zâmbit trist şi i-am întors spatele, privind masa. Am început să strâng lucrurile de pe ea, aranjând jurnalele pe suprafaţa acum liberă şi m-am uitat spre el. Deşi mi-a luat  ceva să strâng masa, acesta a aşteptat în aceeaşi poziţie, cu ochii aţintiţi asupra mea. 

- Atunci sper că îţi place să trăieşti în singurătate. 

Se încruntă, lăsându-şi capul usor într-o parte. Părul îi căzu pe faţă, acoperindu-i parţial ochiul stâng, în timp ce buzele i se deschiseră, apoi şi le închise, încruntându-se mai tare. Nu puteam să mă întorc! 

- Nu o să locuiesc aici şi nici tu! Te întorci acasă!

Acasă! Gândul îmi zbură spre Pământ, la persoanele pe care le-am părăsit cu mult timp în urmă, la locul pe care, odinioară, îl puteam numi acasă în adevăratul sens al cuvântului. Mătuşa, verii şi cartierul pe care îl lăsasem în mod voit în urmă, acum îmi lipseau cel mai mult şi de multe ori m-am trezit gândindu-mă la cum ar fi fost dacă nu plecam în acea zi. Din cauza unei cerţi stupide...

- Locul pe care tu îl numeşti acasă..., am început să vorbesc, privindu-l. 

Mi-am ridicat mâna dreaptă, plansând-o în dreptul inimii şi l-am privit serios. 

- Acel loc poate este casa ta, dar eu mi-am părăsit-o cu mult timp în urmă şi nu mă mai pot întoarce. Nici de-aş vrea! Am îngropat acel loc şi acum nu mai are rost să dezgrop oasele trecutului. Nu ne referim la aceeaşi casă. Eu nu mă întorc! 

- Ba ai să te întorci! se răsti acesta la mine.

Acum zece ani, poate reuşea să mă facă să tresar sau să mă îndepărtez cu câţiva paşi de el, dar acum... Am rămas pe loc, privindu-l fără pic de sentiment. Nici măcar o celulă din corpul meu nu s-a schimbat la auzul tonalităţii lui. Nu îmi mai pasă! Puteam să mor acum sau peste câţiva ani. Nimeni nu mi-ar fi dus dorul. Nimănui nu avea să îi pese de ce se întâmpla cu mine. Am realizat asta şi am acceptat, oricât de dureros a fost. 

Ne-a  privit pentru câteva minute lungi, niciunul dintre noi nu a făcut nici o mişcare din poziţia iniţială. 

- Te-ai schimbat prea mult, rosti pe un ton calm, cumva trist. 

Am ridicat nepăsătoare din umeri şi am înaintat spre el. Cu fiecare pas făcut, îi puteam citi încordarea ascunsă sub expresia impasibilă pe care o arăta. Dar ochii lui, oricât de întunecaţi erau , nu puteau ascunde faptul că îl incomodam. În câteva secunde, datorate celor zece ani, rolurile s-au schimbat. Nu le mai permiteam să îmi controleze viaţa. Dacă ştiam că de asta aveam nevoie pentru a mă pune la punct, atunci plecam din prima zi în care am ajuns în această lume. 

- Nu m-am schimbat deloc, l-am dezabrobat, întinzând mâna spre el.

Ochii i se îngustară, privind în jos spre mine. Nu făcu nicio mişcare, fiind, poate, curios de ceea ce voiam eu să fac. Am trecut cu mâna pe lângă corpul lui, atingând foarte uşor materialul negru al hainelor. Dezamăgirea i se citi imediat pe faţă când văzu că nu voiam să îl ating. De ce? În schimb, cu ochii asupra lui, am atins uşa şi am deschis-o, lăsând aerul de afară să intre în odaie. 

- Ce faci? ma întrebă, văzând că trec pe lângă el. 

M-am oprit în pragul uşii. Afară aproape se întunecă, iar ninsoarea deveni şi mai puternică, urmând să vină un viscol de toată frumuseţea. Oricât de hotărâtă eram să scap cât mai repede de prezenţa lui, nu îl puteam lăsa să se întoarcă tocmai pe vremea asta. Am oftat, privind peste umăr. 

- Mâine dimineaţă poţi să pleci spre Gheera sau unde vrei tu. Dar până atunci, poţi să foloseşti această odaie ca să te odihneşti, i-am zis.

Am făcut un pas pe zăpadă care se aşternuse, aceasta scârţiind sub greutatea mea.

- Totuşi, mâine dimineaţă te voi întoarce singur. Eu nu mă mai întorc niciodată!

Cu asta, am închis uşa, lăsându-l în încăpere. Afară, am dat peste dragonul lui, acesta salutându-mă respectuos. L-am ignorat, deşi ştiam că acum nu îmi mai puteam permite aşa ceva, mai ales că eram cea mai slabă verigă din tot lanţul acestei lumi. Eram un obdetut, adică un om fără dragon. 

Lumina intră prin tavan, împreună cu ultimii fulgi de zăpadă. Din cauza frigului, nu am putut să dorm mai deloc. M-am ridicat de pe mormanul de lemne, scuturându-mă de aşchii. Prin toată agitaţia de pe timpul nopţii, pătura subţire care mă acoperise cât de cât a ajuns pe sub lemne. M-am chinuit puţin ca să o recuperez. Am împrăştiat câteva lemne, blocând astfel ieşirea.

- La naiba, am murmurat în barbă, aplecându-mă să strâng. 

Imediat, am reuşit să ies afară din prăvălia cu lemne. Am privit în jur, aşteptând să dau cu ochii de dragon, dar nici urmă de el. În sfârşit, au plecat! Am înaintat spre casă, alunecând pe porţiunea de gheaţă de pe alee. Chiar înainte să ajung în faţa uşii, am căzut în fund. Ce bine că au plecat! Acesta a fost primul meu gând. Nu vreau să mă vadă a...

M-am uitat în spate, la persoana străină. Amon râdea cu gura până la urechi, privind în jos spre mine. M-am ridicat ca arsă şi l-am privit cât de urât puteam. Ce caută încă aici? Ochii mei i-au părăsit faţa, holbându-se acum la grămada de lemne pe care o căra. Erau proaspăt tăiate. Mi-am ridicat iar privirea spre faţa lui, de data aceasta încruntându-mă. 

- Mai bine ai deschide uşa, spuse el amuzat.

Am rămas pe loc, privindu-l. Ce caută el aici? Văzând că nu fac nicio mişcare pentru a-l ajuta cu lemnele, oftă şi trase uşa cu piciorul, făcându-se nevăzut în întunericul cămăruţei în care îl lăsasem aseară. N-am stat mult pe gânduri şi l-am urmat. Am avut grijă să nu mă împiedic şi, bâjbâind, l-am prins de mâneca pelerinei chiar înainte de a pune jos lemnele.

- Ce cauţi aici?

- Nu tu ai spus că dacă nu vii, va trebui să mă mut aici? 

- Da , dar...

Nu mă lăsă să continui. Lăsă jos lemnele şi se întoarse spre mine. Nici nu am apucat să clipesc, că buzele lui erau peste ale mele. Am încercat să îl îndepărtez, dar încă era mai puternic. M-a apropiat mai mult de el, lipindu-se mai tare. Mâna lui se strecură de-a lungul braţului meu până la ceafă, astfel blocându-mi capul între mâna şi buzele lui. Nu mai puteam să-l evit, aşa că am făcut exact ceea ce mi-a venit în minte. L-am muşcat cât de tare am putut de buza de jos. 

Acesta se dădu imediat în spate, ţinându-şi mâna în dreptul buzelor. Pentru câteva secunde, înafara respiraţiilor noastre sacadate, nu s-a mai auzit nimic. Apoi, râsul lui răsună puternic. Mi-am şters buzele, făcându-l să râdă şi mai tare.

- Pentru ce-a fost asta?

- Mi-ai lipsit, spuse simplu şi ridică din umeri.