CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul paisprezece

Zilele treceau, iar Amon nu mai pleca. Intervenea în orice voiam să fac, astfel ajungând în situaţia ca el să facă toate treburile: aducea lemne, repara gardul în ciuda faptului că afară ningea şi era un frig de nedescris şi, uneori, punea masa pentru amândoi. În aceste câteva zile, nici nu s-a mai atins de mine, lăsându-mă să lenevesc ori să mă fâţâi nestingherită încercând să îl ajut.

În a doua zi, îşi improvizase un pat şi îl asamblase în colţul opus al camerei. De atunci, dormeam în aceeaşi camera, dar paturi diferite. Dacă în primele nopţi, am dormit ca pe ace, am început să mă obisnuiesc cu prezenţa lui.

M-am ridicat din pat, aruncând un ochi prin încăpere. Tocmai atunci, el intrase în cameră cărând oala improvizată. Mă salută scurt din cap şi începu să asambleze suportul pe de-asupra flăcării. I-am privit spatele acoperit doar de o bluză subţire, zărind mai pe urmă pelerina aruncată pe patul improvizat.

- Tot nu trebuie să pleci?

Am împăturit pătura, încercând să mă axez pe acel material din mâna mea. Fiecare dimineaţă începea cu această întrebare. Dar răspunsul era acelaşi. Un simplu "Nu!", spus atât de hotărât, încât chiar mă făcea să îl cred. Dar, când observam micile pauze pe care le lua, cum se uita în zare spre ceva anume şi spre nicăieri, îmi dădeam seama că nu putea să mai rămână mult. Abia mă obişnuisem cu prezenţa lui şi era plăcut să ai pe cineva lângă tine după atâta timp.

- Ba da!

Mi-am ridicat privirea, uimită. Mă aşteptam să îmi răspundă cu obişnuita lui replică, ca mai apoi să ne continuăm ziua, eu lenevind, iar el făcând aproximativ toată treaba. Dar nu! L-am privit fix în ochi, încercând să îmi dau seama ce se schimbase. A renunţat, mi-am spus în gând şi am lăsat pătura pe pat, simţind în mod subit cum nu mai aveam aer.

- Unde pleci?

Nu m-am obosit să îi răspund, ci am ieşit afară. Imediat, frigul mă făcu să tremur, iar pielea începu să mă mănânce. Fir-ar! Nu mi-am luat nimic pe mine. Am înaintat spre gard, strângându-mi braţele în jurul corpului, pentru a aduna cât mai multă căldură.

Nu mă pot întoarce acum...Ce-i cu mine? Îmi doream atât de mult să plece, dar acum, când în sfârşit aveam să rămân din nou în intimitatea mea, mă simţeam abandonată. O dâra rece mi se prelinse pe obrazul drept, dându-mi seama că sunt lacrimi. M-am oprit în drum, ducându-mi mâinile spre obraji.

Plângeam. După şapte ani de zile, plângeam. M-am ciupit de obraji şi am închis ochii, amintindu-mi că asta nu mai eram eu. Nu puteam să plâng, nu din nou. Am lăsat totul în trecut şi acolo trebuia să rămână. Cu orice preţ!

Am sărit gardul, având grijă să nu îmi rup gâtul şi am pornit spre pădurea aflată pe vârful dealului. Cu fiecare pas făcut, simţeam cum zăpada aluneca sub picioarele mele şi mă târa după ea la vale. Făceam un pas, ca mai apoi să fiu dată cu doi în spate. Totuşi am continuat să urc, ignorând pielea degerată şi vânătă din cauza frigului. Puteam să rezist, să urc acest deal şi să trec peste orice obstacol din viaţa mea, indiferent că acesta era un munte sau o biată piatră, fără niciun fel de ajutor.

„Simte!", mi-am spus şi am clipit pentru a alunga fulgii şi lacrimile din ochi. Zăpada deveni mai alunecoasă sub mine, îngreunându-mi urcarea şi obligându-mă, astfel, să mă folosesc şi de mâini pentru a înainta. Mă împingeam în picioare, iar cu mâinile îndepărtam stratul de zăpadă.

- Ayllin!

Ecoul numelui meu răsună de la poalele dealului şi, privind în direcţia din care am venit, l-am zărit pe Amon căutându-mă. Încă nu mă văzuse şi, în momentul acesta, îi mulţumeam cerului că purtam haine albe, astfel îngreunându-i cu mult căutarea. Am grăbit pasul şi înainte să mă observe, am dispărut în pădure.