CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul opt

Mi-am şters sângele de la gură şi m-am năpustit asupra lui. Pumnul îmi era pregătit, iar gândul că aveam o şansă să îl lovesc mă făcea să uit de durere şi de oboseală. Din avânt, l-am privit cum mă aşteaptă pregătit. De o lună am reuşit să îl fac să îşi ia poziţia de luptă în cadrul antrenamentului, dar nici până acum n-am ajuns să îl lovesc. Îşi ridică braţul în faţă, pregătit să mă înhaţe şisă mă trântească de pământ. 

Mi-am tras braţul în spate, lăsându-mi corpul expus. Apoi, înainte să ajung la el, m-am rotit, astfel încât să fiu cu spatele la el şi i-am înhăţat arma. Am tras rapid, scoţând sabia din teaca. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nu i-am dat timp să reacţioneze şi m-am întors cu faţa la el, punând sabia între noi, îndreptată spre el. În sfârşit...

Îmi venea să ţip de bucurie. În sfârşit am reuşit să îl înving, deşi nu punându-l la pământ. I-am văzut rânjetul şi am simţit mulţumirea de sine care îl acaparase. După o lună, antrenamentul începu să dea rezultate. Eram mult mai atentă la ce se petrecea în jurul meu şi vedeam oamenii cum se apropie, înainte să reuşească să mă sperie ca acum o lună. Chiar şi pe namila de spiriduş îl simţeam când făcea anumite mişcări şi, deşi rareori, puteam să le anticipez. 

- Dă+mi sabia acum! îmi porunci acesta şi îşi întinse mâna după ea.

M-am uitat la ea, apoi la el şi am scuturat din cap. Cu sabia încă îndreptată către el, m-am dat cu câţiva paşi în spate, fiind atentă să nu mă împiedic de ceva. Ajunsă la o distanţă rezonabilă, m-am oprit şi l-am privit curioasă. Ce are să facă acum? Am zâmbit în sinea mea, dar pasul hotărât făcut de acesta mă făcu să îmi înghit orice rânjet. Omul acesta putea face pe oricine să se ascundă sub cea mai apropiată piatră doar cu o privire. 

 Încă un pas...şi încă unul. Cu coada ochiului am analizat posibilităţile de a scăpa, dar majoritatea duceau spre a trece pe lângă el. Nu exista nicio garanţie că nu avea să mă prindă, defapt acest lucru era sigur. Deci aceste posibilităţi cădeau din start. În stânga mea era un perete din stânci, imposibil de urcat, care se întindea până în spatele meu, blocându-mi o retragere cu spatele. Tot ce îmi mai rămânea era micul râu din dreapta. Dar eu nu ştiu să înot!

Totuşi  am păşit spre el, nescăpându-l din ochi. Dacă nu eram atentă, avea să mă prindă.

- Dă-mi sabia, până nu te răneşti singură! 

Cuvintele lui mi-au cam zgâriat ego-ul. Ştiam să mânuiesc o sabie şi asta destul de bine. Am prins şi eu câteva lucuri de când sunt aici. A, da! Nu are de unde să ştie. Nu s-a luptat cu sabia şi nici mie nu mi-a dat ocazia să o fac. Am zâmbit mişeleşte şi, cu o îndemânare nespecifică mie, am rotit sabia prin aer, apoi am mânuit-o spre locul unde ar fi trebuit să fie teaca. Mă privi uimit, dar doar pentru câteva secunde. 

- Sau poate nu!

Am râs, văzând că se relaxase. Am mai învârtit încă o dataă sabia şi i-am dat-o. Proastă mişcare. Îmi prinse mâna şi mă trânti la pământ cu toată puterea. Impactul mă făcu să scuip sânge şi să îl înjur. I-am auzit râsetul şi m-am enervat mai tare.

- Chiar dacă nu o spui, ţi se poate citi pe faţă. Şi crede-mă că dacă le spuneai cu voce tare, nu mai prindeai ziua de mâine, mă ameninţă el.

Am strâmbat din nas auzindu-l şi deja îmi imaginam cum mâinile mele îl strângeau de gât. Am oftat şi m-am ridicat.

- Poate, dar cel puţin scăpam de dureri. Şi cât de greu este să dormi noaptea cu tot corpul vânăt? l-am întrebat, dându-mi seama că făceam pe minorosiţa cu el. Nu, nu cred că ştii! am răspuns în locul lui, ştiind că ura acest lucru.

- Puterea necesită sacrificii...

- Nu era "Frumuseţea cere sacrificii"? l-am întrerupt, făcând referire la o vorbă de pe Pământ.

Îşi dădu ochii peste cap şi îmi făcu semn să iau poziţia de luptă. 

- Pari schimbată.

Mi-am ridicat privirea spre bătrân, apoi mi-am aţintit-o spre castronul din lemn şi spre fiertura din ea.

- Ţi se pare, i-am răspuns şi am continuat să mănânc în linişte.

Cât de schimbată puteam să fiu în doar o sută cinzeci şi una de zile, pe numărate? Nu cu mult, mi-am răspuns singură în gând. Antrenamentele au decurs destul de bine, până acum o săptămână când namila de spiriduş a decis să dispară fără urmă. Regimul pe care acesta mi l-a impus m-a distrus în cele şapte zile de absenţă. Nu puteam să mă gândesc decât la antrenament şi la lecţiile de limbă strămoşească. Aceste şapte zile au fost un chin, deoarece nu am putut să mai exersez nimic, iar copii parcă erau şi mai axaţi asupra mea. Mai mult ca niciodată. 

Ceea ce era destul de ciudat, dat fiind faptul că acum întrebările lor nu mai erau despre cum era capitala şi viaţa de acolo, erau axate pe istoria CASEI Yeghojix, iar în majoritatea timpului vorbeau doar în limba strămoşească, deşi ei ştiau că eu nu o ştiam.

Liniştea se puse peste noi şi cum bătrânul nu dădu semne că voia să continue acest schimb de replici, am tăcut. Abia azi-noapte se întorsese din capitală şi azi dimineaţă mă privea pe sub sprâncene cam ciudat, dar aşteptam să aducă el în discuţie subiectul care îl deranja atât. Acest lucru s-a întâmplat abia spre sfârşitul după amiezii, când bătrânelul mă opri şi mă trase în curtea din spate.

- Trebuie să te întorci! şopti apăsat acesta şi îmi strânse braţul, gata să mi-l rupă. Acum!

L-am privit nedumerită. Unde? Era agitat, nespecific lui, iar ochii priveau în stânga şi în dreapta, cu teama că putea fi auzit. Mâna îi tremura, iar ochii îi sticleau.

- Vor să pună un nou sjin! Am declarat că eşti moartă!

Vestea mă trăsni şi nu mi-am mai putut ţine echilibrul, legănându-mă pe picioare. Spatele mi se lipi de un copac şi mi-am lăsat greutatea pe el. Poftim? Am clipit de mai multe ori, asigurându-mă că nu visam. Sângele începu să-mi pulseze în vene, iar inima mai avea puţin, o simţeam, şi ceda. Nu se poate aşa ceva, am negat. Echo nu ar permite una ca asta!

Echo

I-am repetat numele de mai multe ori, în speranţa că mă va auzi, mi-am închis ochii gândindu-mă la el. Imaginea lui neclară mi se contură. Îl vedeam! Stătea într-o sală, pe care nu am mai văzut-o până acum, alături de mai multe persoane, printre care se numărau şi Prime, Deckstra, conducătorii celor douăsprezece CASE, cât şi câteva persoane ale căror chipuri le cunoşteam, dar nu şi statutul. Am simţit cum Echo era conştient de prezenţa mea, mai mult ca oricând şi mă aşteptam să-mi răspundă...

Ce a urmat, mi-a rupt sufletul şi mi-a întunecat privirea. Echo mă ignoră, repetându-şi în cap că eram moartă, apoi se apropie de un bărbat îmbrăcat în alb şi...îşi înfăşură coada în jurul lui. Am reuşit să îl analizez. Era destul de înalt, masiv, cu structura specifică oricărui luptător. Urechiile lungi îi erau ascunse sub claia de păr blond, iar ochii verzui parcă priveau direct spre mine, nefiind atent la ce se discuta în jurul lui. Nu îmi plăcea tipul ăsta! 

Ceva nu este în regulă cu el. Pute! 

- Ayllin, trebuie să pleci, acum! s-a răstit bătrânul la mine, scoţându-mă din starea în care eram.