CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul douăzeci și unu

   Vântul adie, cerul anunțând o furtună de toată frumusețea, dar nu îmi pasă. Amintirea acelor cuvinte încă tăia adânc bucăți din mine și nu mai suportam toată atenția lor. Mă schimbasem, devenisem nepăsătoare în fața lor, dar un singur lucru mă deranja. Și Echo se schimbase. A devenit ceea ce eu eram acum zece ani.

   Mă opresc la marginea pădurii și privesc copacii. Nu s-a schimbat nimic în privința lor. Îmi mut privirea spre cer și aștept. Norii continuă să se adune și, fără să vreau, las trecutul să mă ajungă.

   Ritualul, care ne-a unit pe mine și pe Echo, a fost doar începutul. Deși, ca să fiu sinceră cu mine, nu acela a fost cu adevărat începutul. Totul a pornit cu fuga mea de acasă. Lașitatea și lipsa mea de maturitate m-au adus unde sunt azi. Faptele mele pline de lașitate m-au deposedat de orice drept de a trăi ca un om normal pe Pământ sau ca un conducător aici.

   Când observ că norii s-au adunat, destul cât să aruncce umbră pe pământ, îmi aleg un copac și mă postez în fața lui. Acum trei ani, am descoperit arta aruncatului cuțitului la țintă. Privesc ținta, un punct imaginar ca și centrul țintei și îmi focusez toate gândurile rele pe primul cuțit. Sau cel puțin câte pot încăpea pe un amărât de cuțitaș. Și arunc. Nu stau să privesc dacă mi-am atins ținta. Nu asta contează. 

   Îmi pregătesc următorul cuțitaș, în timp ce imagini și gânduri ce aparțin trecutului îmi apar în minte. Când le permit să mă acapareze, devin dezamăgită de propria mea persoană, dar și curioasă. Dacă acționam atunci, acum mai eram în această situație? Cel de-al doilea cuțit străbate aerul, în timp ce primele picături de ploaie își fac apariția. Piatra aceea mi-a făcut ceva. Nu m-am speriat de această lume, dar nici nu am îndrăgit-o sau acceptat-o. N-o s-o accept niciodată. 

   Arunc încă un cuțit și mă opresc. Îmi dau seama că până acum am privit doar fațada acestei lumi, nu cunoșteam persoanele, obiceiurile lor.

   Sunt războinici, ce dracu!, constat în gând. Fiecare dintre ei au omorât cel puțin o creatură sau, mai rău, un om. Cu acest gând, arunc ultimul cuțit. Sunt o idioată, îmi spun în gând, cum să cred că totul e flori și floricele? Mă întorc spre paznicul meu și îl surprind privind copacul. Privesc și eu spre locul unde am aruncat. Toate cuțitele sunt înfipte în scoarță, mânerele fiind la câțiva centimetrii distanță unul față de celălalt. Observ cum Prime se apropie de mine, ținând în mână fosta mea pelerină. Cum ajunge în dreptul meu, mi-o așează pe umeri.

- Când ai învățat să arunci cu cuțitele?

- Sma obcarar nhi nhlo fevser.

   Privește spre cuțite, apoi își ridică neîncrezător sprâncenele. 

- Îmi place mai mult dialectul tău. 

   Îl privesc plictisită. Acești ani mi-au luat tot cheful, deși am trăit izolată, nu mă mai emoționează nimic. Prime încă privește copacii în timp ce vorbește:

- Mai ții minte cum ne-am cunoscut?

- Pe câmp, îl întreb, zâmbind.

- Nu. Prima dată a fost lângă lacul sfânt, când Piro te-a atacat.

- Nu îmi aduc aminte, îl mint.

   Încerc să las trecutul în urmă. Acesta, împreună cu viitorul, este pentru cei care s-au născut cu un scop. Eu l-am pierdut pe al meu cu zece ani în urmă. Ba nu! L-am lăsat să plece. Prime mă privește ca și cum vorbele mele l-au rănit. Nu îmi pare rău. După jocul mârșav a lui Echo, nu îmi mai pasă de nimic.

- Trebuie să vă întâlniți cu consiliul, mă anunță acesta. După ce...

   Și se oprește. Îl privesc nedumerită și după privirea lui îmi dau seama de ce. Nu vor să îi pomenească numele fostului sjin în fața mea. Am observat că, de când am venit, au evitat acest subiect. Că tot veni vorba de evitat...Amon a dispărut din peisaj. Nu că mi-ar păsa.