CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul cincisprezece

Dacă această cădere nu a fost iadul de pe pământ, ce a urmat...Cumva am supravieţuit acestei căderi, mai mult datorita zăpezii groase ce ne aştepta ca o plapumă pufoasă şi a corpului care mă înconjurase şi mă protejase tot timpul. Pe moment, după ce mi-am deschis ochii si am văzut că eram în viaţă, m-am bucurat, dar apoi, dându-mi seama de gravitatea celor întâmplate şi constatând că eram singură, l-am căutat în jur, sperând să fie în bine.

Mai bine de jumătate de oră, n-am putut da de urma lui şi, când am ajuns în culmea disperării, am căzut în genunchi şi am început să plâng. Credeam că din vina mea, a prostiei şi încăpăţânării mele, Amon a murit şi nici măcar nu puteam să îi îngrop trupul aşa cum se cuvine. Lipsa dragonului lui îmi confirma bănuielile şi vina mă acapara din ce în ce mai mult. Ce naiba făcusem?

- Ayllin.

Mi-am întors privirea spre el, ghemuindu-mă lângă trupul slăbit. Mi-am pus mâna pe fruntea lui, sperând ca temperatura să-i fii scăzut, dar, din păcate, nu a fost aşa. Pleoapele i se mişcau, dar nu deschise ochii, buzele îi erau crăpate, iar mâinile nu i se încălziseră încă. L-am mai verificat o dată, amintindu-mi de starea în care îl găsisem.

Când m-am ridicat în picioare, am aruncat o ultimă privire în jur. Mi-am fixat un punct prin plapuma albă din jur şi am pornit încotro mă ducea pasul. Un glas slab, murmurând împotriva vântului, a ajuns la urechile mele. M-am oprit din drum şi, cu sufletul la gură, am ascultat atent. Un ţipăt înăbuşit de durere străbătu liniştea sălbăticiei şi atunci mi-am dat seama că trăia şi că era prin apropiere. Am început să îl caut, privind spre fiecare dâmb de zăpadă, până, într-un final, l-am găsit.

Pe jumătate acoperit de zăpadă, cu pielea vânătă, trupul lui era inert, întins pe plapuma albă a iernii. Nu dădea semne de viaţă şi mă temeam ca în timpul în care am stat să îl caut să nu fii murit. Dar un norişor slab de aburi părăsindu-i buzele îmi alungă temerile. L-am zgâlţâit, strigându-l, dar nu mi-a răspuns. Disperată am căutat cu privirea ajutor sau un loc în care să înnoptăm.

La câţiva metrii depărtare, ascunsă de braţele unor pomi groşi, era o mică intrare a unei peşteri. Cu chiu cu vai, am reuşit să îl ridic şi să îi sprijin greutatea de mine. Apoi l-am târât, la propriu, până la gura peşterii şi, aruncând o ultimă privire în spate, am intrat. L-am aşezat pe singura porţiune plată şi mi-am dat pelerina jos, punând-o sub el. Desigur că nu încăpu pe ea, nu aşa întins cum era.

M-am asigurat că este încă în viaţă şi am ieşit afară pentru a aduna lemne. Trebuia să fac şi să menţin focul în această noapte şi mâine sau până îşi revenea, deşi spream din tot sufletul să se facă bine repede. Nu ştiam ce să fac, nu eram pregătită pentru aşa ceva. Când m-am întors, acesta se afla în aceeaşi poziţie, dar rigiditatea corpului mă speria. Am pus braţul de lemne pe care, cu greu, l-am găsit, pe jos şi am bâjbâit până să ajung lângă el. Când mi-am pus mâna pe faţa lui, mi-am dat seama că avea temperatură, deşi în rest era rece ca mortul.

M-am grăbit să fac focul şi l-am supravegheat până acum.

M-am întors cu spatele şi am înaintat spre foc, pentru a-l alimenta. L-am auzit bolborosind şi mi-am dat seama că vorbea prin somn. Poate din cauza febrei sau...Amintindu-mi că trebuia să îi schimb cârpa, am rupt o altă bucată de material din bluza pe care o purtam şi am ţinut-o deasupra unei stalactite până s-a îmbibat cu apă, apoi i-am pus-o pe frunte.

Mi-am dat părul după urechi şi m-am aplecat spre el, astfel încât să îi pot şopti în ureche.

- Trezeşte-te! l-am implorat, simţind cum lacrimile îşi fac din nou apariţia. Trezeşte-te şi promit că o să vin cu tine oriunde vrei! Doar nu muri!