CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul optsprezece

...mi-am deschis ochii și am privit în jur.

Ultimele lacrimi și-au parcurs drumul liniștite de-a lungul obrajilor mei și nici nu am realizat când m-am oprit din plâns. Am analizat rapid împrejurimile și, brusc, am simțit ca și cum pământul se cutremura sub picioare, luându-mi, ca un hoț fățarnic, capacitatea de a mă ține pe propiile mele picioare. Stomacul a început să se răzvrătească și simțeam cum, în orice clipă, aveam să dau afară puținul pe care apucasem să-l mănânc.

M-am lăsat moale, fără să mă asigur dacă acele mâini sau gheare, care m-au ridicat, încă îmi susțineau greutatea. Am închis ochii, așteptând contactul cu pământul. Pentru câteva clipe...

Dar acesta nu veni.

Mi-am deschis ochii, de data aceasta privind spre creatura din fața mea. Sprijinită în cele două locuri, în care palmele aspre făceau contact cu pielea brațelor mele, mi-am fixat privirea pe trăsăturile bărbatului din fața mea. Era în viață. Am expirat ușurată și, fără să-mi dau seama ce făceam, l-am luat în brațe, asigurându-mă, mintal, că acesta chiar se afla în fața mea și nu era doar imaginația mea care încerca să se joace cu mintea mea și să mascheze vreun monstru. Brațele mele i-au cuprins mijlocul, trecând peste rană. Acesta tresări. Era real.

Era real. Cât se poate de real și de viu. Și nevătămat. De fapt, puțin cam zdruncinat, dar, la prima vedere, era bine.
Am simțit ceva umed pe braț și m-am retras, îndreptându-mi atenția spre rana lui. Începuse să sângereze destul de rău. Mi-am pus palma deasupra ei pentru a opri cât de cât sângele să mai iasă și l-am privit în ochi.

- Sunt bine, fy raina! mă asigură, afișând un zâmbet pal.

Pentru un moment, privirea mea a zburat la peisajul din jurul nostru și acolo a rămas blocată. Am analizat alarmată, iar când imaginea de ansamblu luă un contur clar, greața reveni mai puternică, creierul amintindu-și acel peisaj înspăimântător care ne înconjura.

Zăpada, albă acum câteva minute, îmbrăca o nouă haină peticită cu pete mari, roșiatice. Din locul în care mă aflam, puteam, cu ușurință, să observ trupurile moarte, lipsite de cap, ale celor două creaturi, zăcând pe pătura albă a naturii, murdărind-o cu sânge. Cel mai îndepărtat corp era la câțiva metrii în stânga noastră, prăbușit la pămând, de parcă nu fusese o creatură vie, umblătoare. Capul era undeva la marginea pădurii, cu fața îndreptată în jos. Dar acest lucru nu era cel mai înspăimântător lucru, nici pe departe. Nici măcar faptul că cel de-al doilea corp, din care parcă se scurgea mult mai mult sânge, se afla la picioare noastre, iar capul lui la o aruncătură de băț în dreapta noastră. Nici faptul că erau atât de aproape, încât îl despărțise o întindere scurtă a brațului păros ca să-l înșface pe Amon.

Nu! Nu era la fel de înspăimântător ca...faptul că, la câțiva centimetrii distanță de cel mai îndepărtat corp, se afla gragonul lui Amon, în toată splendoarea lui, privind triumfător spre trofeele căpătate. Aceea nu era privirea unui salvator. Privirea lui era adâncă, primitivă, mândră că luase două vieți și nu că salvase alte două, mai ales a stăpânului lui. Era, pur și simplu, animalică. Atât de înspăimântătoare, încât, dacă nu se umplu de ușurare când dădu de noi, puteam să jur că ar fi vrut să ne pecetluiască și nouă soarta cu aceeași ștampilă care zăcea acum deasupra acelor monștrii.

Mi-am întors privirea temătoare către pieptul lui Amon. Cu coada ochiului, l-am văzut cum se apropie de noi grăbit, trecând nepăsător peste propria artă. Se apropie atât cât îi permise corpul uriaș, micșorând distanța prin aplecarea capului și întinderea gâtului. Amon întinse mâna ca să-i mângâie suprafața solzoasă a botului, exact deasupra dinților, din care, încă, mai curgeau picături de sânge. Eu nu am putut să-l privesc direct, dându-mi seama de greșeala pe care o făcusem.