CASA Yeghojix ( seria Dragon al Cerului, volum doi)

Capitolul zece

- Oprește-te!

L-am împins, reușind să-l îndepărtez cu câțiva centimetrii de mine, dar nu destui. Ce-a fost asta? M-am lipit de peretele holului, încercând să măresc distanța dintre noi. Se pare că îşi dădu seama de asta, se apropie de mine şi elimină acea distanţă. I-am simţit mâna umblând de-a lungul braţului meu şi oprindu-se în dreptul gâtului. Ce naiba are? I-am privit ochii, nereuşind să-i găsesc pupilele. Pot fi mai întunecaţi de-atât?

- Doar taci, îmi ordonă.

Îşi apropie buzele de ale mele şi depuse un sărut cast, ca mai apoi să se depărteze, dar nu cu mult. Mă privi într-un mod ciudat şi mă trase într-o îmbrăţişare de urs. Am tuşit, simţind că nu mai am aer, dar tot ce făcu a fost să slăbească doar cu puţin îmbrăţişarea.

- Să nu mai dispari niciodată aşa, pământean prost!

Poftim? De data asta, mi-am adunat toată puterea şi l-am împins. S-a dat în spate şi m-a privit. Nu îi puteam vedea ochii, aşa că nu ştiam dacă l-am supărat sau ceva. Oricum nu mă interesa. Cum a îndrăznit să mă sărute? Mi-am pus mâinile pe şolduri şi mi-am înălţat bărbia, gest ce l-a făcut să bufnească în râs.

- Nu-ţi face griji pentru asta! N-o să se mai întâmple, spuse printre hohote de râs şi plecă.

Pur şi simplu, se întoarse cu spatele şi plecă, de parcă nu el era cel care mă sărutase adineauri. M-am uitat lung după el, până ce acesta dispăru după colţ.

 

Stăteam pe singurul scaun din încăpere, rozându-mi unghiile din cauza nervilor. Nu îmi puteam imagina un moment mai stânjenitor ca cel de faţă. Namila de spiriduş se holba la mine, apoi la persoana care ţinea mâna posesiv pe umărul meu. Eram ţintuită între cei doi, iar pe di-nafară, bătrânul privea scena ca un vizionator şi nu părea să aibă de gând să intervină.

- Deci, tu eşti...?

Namila de spiriduş lăsă întrebarea în aer şi încercă să îşi amintească cum îl cheamă. Nu îi pasă, altfel îi reţinea numele, mai ales după ce i-l spusese de şapte ori în această seara. Mi-am ridicat privirea spre el şi mi-am împreunat mâinile în poală. Voiam să intervin şi să evit astfel să se ajungă iarăşi în aceeaşi situaţie. Totul stagnează de prea mult timp. Este absurd! Am încercat să îmi găsesc cuvintele potrivite, dar se pare că namila se hotărî să pună capăt acestei situaţii.

- Ştii ce? Nici măcar nu contează.

- Mulţumesc lui Dumnezeu! am oftat.

Bătrânul şi Amon mă priveau ca pe o ciudată, în timp ce namila îşi dădu ochii peste cap. Pe timpul antrenamentelor m-a mai auzit spunând asta. Defapt deveni un obicei.

- Bătrâne, care-i planul? îl întrebă şi se aşeză pe pat, alături de acesta.

Bătrânul se sprijini de perete şi îl privi nervos. Nu se înghit deloc. Am rămas pe scaun, tăcută. Amon îşi luă mâna de pe umărul meu şi o puse pe speteaza sculptată a scaunului, lăsându-şi greutatea pe aceasta şi reuşi să facă scaunul să se lase puţin pe spate. M-am speriat, crezând că o să cad, dar acesta îl opri şi îmi zâmbi inocent. L-am privit cât de urât am putut, amintindu-mi totodată de sărutul de acum patru nopţi. De atunci nu l-am mai băgat în seamă şi am încercat să îl evit. Iar el a făcut la fel, deşi în seara asta îşi făcu apariţia, mai mult forţat, fiind târât de aşa-zisul meu unchi.

- Aşteptăm să se ivească ocazia de a vorbi cu dragonul ei, iar nepotul meu ne va ajuta, bolborosi bătrânul şi aruncă o privire înspre noi.