Regele de argint

Încredere

Capitolul 12.

Încredere

✡

Nu eram un copil extraordinar. Nu eram frumoasă. Nu îmi plăcea să învăț. Și de asemenea nu îmi plăceau problemele. Poate de aceea avusesem până acum o viață simplă. Poate nu aveam cele mai mari note, dar nu eram corigentă la nici o materie. Toți profesorii apreciau faptul că eram o elevă liniștită, nu chiuleam și încercam mereu să fiu atentă la ore. Ei, nu chiar mereu, dar aproape.

Toți profesorii... cu excepția unuia singur. Doamna Maria Neculeș. Era mereu pornită să taie capete și oricât de mult ai fi învățat la ea, nu era niciodată mulțumită. Nu dădea nici o notă de 10 și nu felicita nici un elev. În clasa a XI-a și a X-a chiar mă străduisem să învăț mai mult ca de obicei, pentru că mă înspăimânta teribil, dar renunțasem în următorii doi ani, pentru că oricum tot o neatentă și o leneșă rămâneam în ochii ei.

O priveam acum cu multă teamă, chiar mai mult decât îl privisem la început pe Azefastus. În ciuda faptului că era o femeie nemiloasă și rece, era totuși și o femeie inteligentă. Însă nu mă așteptam să fie atât de inteligentă cât să își dea seama că locuiam împreună cu regele demonilor.

- "Doamnă profesoară... nu înțeleg ce vreți să spuneți. Nu e niciun rege aici." am încercat să spun bâlbâindu-mă. Cu siguranță nu eram pregătită pentru asta. Între timp a ieșit și Miha, auzindu-ne probabil.

- "S-a întâmplat ceva?" Cele două s-au privit multă vreme, de parcă vorbeau prin gânduri. Nu m-ar mira dacă ar fi așa. Până la urmă aveam două vrăjitoare, una de foc și o cotoroanță.

- "Tu ești Mihaela Stan, așa-i? Am auzit numai lucruri bune despre tine." începu cotoroanța să vorbească. "Nu credeam că o fată văzută așa bine are de a face cu leneșe ca Iacobescu."

Și concursul "Hai să o umilim cât mai mult pe Clara" s-a terminat cu 1-0 pentru Maria Neculeș. Mersi doamna. Știam că mă pot baza pe dumneavoastră.

- "Clara e cea mai bună prietenă a mea din copilărie. V-aș ruga să nu o mai insultați în fața mea." ripostă prietena mea enervată. Știam că aceasta nu avea să se lase intimidată de nimeni. Dar doamna Neculeș doar strâmbă din nas, ne mai având ce să zică. Așa îi trebuia dacă se punea cu Miha a mea. Între timp Aze ieși din bucătărie cu șorțul pus, semn că a terminat cu curățenia. Chiar aveam nevoie de el în viața mea.

- "Clara, mai avem nevoie de..." spuse acesta, oprindu-se brusc odată ce o văzu pe doamna Neculeș. Părea că tocmai văzuse o fantomă, ceea ce nu era chiar departe de adevăr. "Ma-Maria?" se bâlbâi și acesta. Clar, profa mea de istorie nu avea naș, dacă îl speria chiar și pe Aze.

- "Azefastus!" strigă aceasta cu ură în glas. Părea chiar afectată de apariția lui Aze. "Cum îndrăznești să apari în lumea asta?" Ochii ei se umeziră imediat, provocându-mi milă. Nu știam ce se întâmpla, dar Aze nu răspunse la întrebare, rămânând tăcut și ținându-și privirea în pământ.

- "Pleacă." M-am trezit spunând către Maria. Gura mea părea că gândea de una singură sau poate că îmi părea rău de Aze. Nu-l văzusem niciodată așa, dar simțeam în inima mea că nu mai voiam să îl văd. Maria m-a privit surprinsă. Cred că nici ea nu se aștepta la asta.

- "Să plec? Ai măcar idee cu cine ai de a face, fetițo? Ai idee câți oameni nevinovați a ucis? Câte familii a distrus? Sau cât de îngrozitoare e lumea în care trăiește?" a început aceasta să țipe la mine. Apoi, ușor, glasul ei a devenit tot mai încet. "Și-a ucis chiar propria logodnică..." spuse aceasta, scăpând câteva lacrimi. Cu siguranță acea logodnică de care vorbea era cineva drag ei. Și totuși...